Not(iţ)e la un fals roman

De . Categorii: Dan Lungu, Numărul 5-12/2009, Numere revistă, Prozatori români

Etichete: , , ,

Not(iţ)e la un fals roman

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Publicat în 2004 la Polirom (şi reeditat în 2007), Raiul gãinilor s-a bucurat de un succes notabil, fiind aproape instantaneu tradus în francezã (Le paradis des poules, Editions Jacqueline Chambon, 2005), germanã (Das Hühnerparadies, Residenz Verlag, 2007), respectiv slovenã (Kokošji raj, Apokalipsa, 2007). Era debutul ca romancier al unui autor deja remarcat în prozã scurtã. Dupa doi ani, avea sã aparã Sînt o babã comunistã!, salutat la fel de cordial şi vãzut ca o continuare fireascã. Dan Lungu trecea drept un prozator care scrie despre comunism şi despre tranziţie. Dupã alţi doi ani, avea sã aparã şi Cum sã uiţi o femeie, roman bine receptat mai ales din respect. Acum a venit momentul unei priviri axiologice de ansamblu. Fie cã vorbim despre o scãdere valoricã progresivã de la primul roman încoace – şi acesta pare sã fie verdictul predominant – fie cã trebuie sã fim înţelegãtori şi sã spunem cã fiecare roman e cu totul altceva şi deci incomparabil cu celelalte, fie cã susţinem o creştere calitativã de la o carte la alta, va trebui sã-i recunoaştem lui Dan Lungu poziţia de prim rang în proza contemporanã.

Raiul gãinilor e foarte mozaicat, inegal, cu diferenţe de construcţie şi perspectivã de la un capitol la altul. Impresia continuã e cea de scenariu cinematografic, însã deloc asemãnãtor cu ceea ce face Kusturica1, tocmai pentru cã lipseşte reversul, contraponderea cât de cât serioasã; dacã lãsãm deoparte câteva pasaje de tragism ieftin (cum ar fi demolãrile şi jelaniile Hlendei, care sunt cumva superflue pentru cã neverosimile), doar umor gãsim – sau cel puţin cu atâta rãmânem – (d)în subumanul rai al gãinilor… lui Relu Covalciuc: un umor de povestaş abil, de la firav la grotesc, uneori pânã la “sublim”. În fond, romanul face parte dintr-un imaginar extrem de fecund, alãturi de mai recentele Amintiri din epoca de aur ale lui Cristian Mungiu. O generaţie nu atât revanşardã, cât îmblânzitoare, candid-ironicã. Dar, cu toate revizitãrile şi reconsiderãrile clişeelor comunisto-tranziţioniste, prospeţimea cãrţii nu poate fi decât efemerã, trãdându-şi dublul anacronism: o perspectivã dinspre tunelul cenuşiu cu slabe şanse de luminiţe la capãt (din care, totuşi, am ieşit) înspre magnificul ev auriu.

“Tractorul şifonat” – ombilicul unei lumi în care Dumnezeul deghizat în Dan Lungu toarnã rachiu cu nemiluita – reface cumva poiana lui Iocan, dar dacã Moromete şi ai lui discutau politicã, Mitu şi ai noştri delireazã bancuri şi poveşti extraordinare cu Ceaşcã şi Elenuşa. Poate singurul personaj cu adevãrat romanesc – adãugându-i-se poate Hleanda, nebuna strãzii Salcîmilor (!) – în sensul în care participã la mai multe momente, legându-le, Mitu este “fraierul [generic al] tranziţiei”, devenit în Sînt o babã comunistã! nea’ şi turnãtor la securitate. Mito-mania rasatã i-ar putea permite sã devinã memorabil dacã miturile sale n-ar avea consistenţa zvonului şi-a bârfei de prost gust. Inflaţia de “legende” (cum ar fi întâlnirea faţã cãtre faţã dintre Mitu şi Ceauşescu, plictisul Celui mai iubit fiu al poporului şi Geniu al Carpaţilor transformat în muscã sau cãlãtoria respectivului împreunã cu savantlâca lui consoartã pânã hãt în Egipt dupã cizme de crocodil) e lipsitã de substanţã şi substrat, se uitã repede. Prozatorul se complace într-un umor negru scãldat în cinism, apasã pe tenta satiricã pânã la refuz, îngroaşã, caricaturizeazã, cade-n hiperbole neverosmile: “Acu’ n-am bani nici de pozã de buletin” – e problema ta, sã nu-mi ceri compasiune, Mitule! Auctorele tãu n-are decât sã crape de milã! Şi pe urmã sã zâmbeascã strâmb, aşa ca-n urmãtorul roman, “împreunã cu protagonista”; pentru care, la fel, “acum s-a dus totul de rîpã”. Viziune mereu extremã, şi falsã.

Episodul gropii pe care va fi înãlţatã vila Colonelului, cu toatã lipsa de noutate, rãmâne poate cel mai reuşit. O adevãratã ghe(e)nã, contraparte simbolicã a raiului comunist. Dimpotrivã, secvenţa grãdinii devastate de râme, care constituie tocmai embrionul întregii construcţii – câtã e – nu convinge; putea fi la rândul sãu un “mit” acceptabil, dacã n-ar fi fost rezolvat şi aruncat în desuetudine prin explicaţia cu firele de înaltã tensiune, rãspunzãtoare pentru ieşirea viermilor la suprafaţã. De cele mai multe ori, de altfel, capitolaşele romanului încep extrem de promiţãtor, intenţia prozatorului fiind una mereu lãudabilã, dar modul în care sunt duse la capãt nu se ridicã la expectanţele cititorului. Însã fireşte, sunt nenumãrate categoriile de cititori.

Apoi, cel puţin la nivel de construcţie, lui Dan Lungu îi reuşeşte exact ce şi-a propus: un fals roman, produs al unei vocaţii de prozator cu respiraţie scurtã. Raiul gãinilor suferã de incoerenţã (ca orice rai, aţi putea spune, pentru cã dureazã puţin şi de fapt îşi conţine reversul – cel puţin aici, între noi…), dar faptul nu poate fi valorizat în vreun fel. Autorul şi-a subintitulat volumul drept un “fals [!] roman de zvonuri şi mistere”, deci nu-l putem acuza dacã nu i-a ieşit altceva. Cert e cã incoerenţa cãrţii e cronicã, deşãnţându-se de-a lungul a 200 de pagini. Capitolele par desprinse din cãrţi diferite, prozatorul intercalând o descriere nudã (sistematizarea şi demolãrile) cu naraţiunea suculentã (cãlãtoria lui Mitu la Casa Poporului) şi cu dialogul teatral, uneori obositor (capitole întregi curgând numai din gura personajelor). “Tehnica e cea a colajului şi autorul o stãpîneşte desãvîrşit. Cartea e alcãtuitã din secvenţe cu statutul de capitol, care pot fi citite, cu aceeaşi savoare, şi separat. Sînt povestioare scurte, comunicînd între ele doar prin numele personajelor, similare celor publicate de Dan Lungu în Prozã cu amãnuntul2. Mai exact, fiecare capitol poate fi considerat o prozã scurtã cu valoare autonomã, detaşabilã fãrã probleme din corpul “romanului”; pentru cã, da, “în (…) Raiul gainilor autorul este tot un povestitor ca şi în Cheta la flegma şi Bãieţi de gaşcã; naraţiunile din acest pseudoroman au o tendinţã centrifugã, ele nu sînt legate decît printr-o “ramã” – constituitã de ambianţa Strãzii Salcîmilor -, ca într-un soi de Decameron (sînt exact zece povestiri!).”3 Chiar şi micile capitole din Sînt o babã comunistã! pot fi luate separat, sau cel mult rearanjate cronologic. În ambele cazuri firul narativ se pierde, dar nu e niciodatã rupt. Încât vom putea spune împreunã cu Andrei Terian cã “regula” (pseudo-)romanului de faţã e urmãtoarea: “Orice povestire conţine în marsupiu o alta, care nu aşteaptã decât sã iasã la luminã”4. Oricum, avem un fragmentarism explicabil: în spatele mãştii de romancier se ascunde sociologul, pentru care partea constituie întregul şi individul reprezintã colectivitatea, punctul de vedere comun; în plus, masca mai ascunde şi un moralist care nu ştie dacã sã moralizeze pe faţã sau pe dedesubt, iar atunci când o face şi mai şi sare-n ochi de la trei poşte, cam deranjeazã.

Personal, nu gust foarte mult aceastã literaturã trecut-apropiatã, cu riscul asumat de-a judeca prost romane bine scrise; aştept foarte mult un roman bun, cantonat în prezentul acut. Aşadar, cu toatã reuşita unor pasaje sau caractere – şi termenul nu e vetust în cazul acesta – primul roman al prozatorului ieşean e nu ratat, ci datat, cu respiraţie foarte scurtã. Cu foarte bune intuiţii, dar cu respiraţie scurtã.

Laurenţiu Malomfãlean

1 Cum susţine Mircea Iorgulescu în O lume în tunel, prefaţã la Raiul gãinilor, Polirom (Ego. Prozã), Iaşi, 2004;

2 Cãtãlin D. Constantin, O stradã pe jumãtate asfaltatã, în “România Literarã”, nr. 22, 4 iunie 2004;

3 Bianca Burta-Cernat, Sã scrii bine despre universurile derizorii, în “Observator Cultural”, nr. 363, martie 2008;

4 Andrei Terian, Momeala povestitorului, în “Ziarul financiar”, 7 septembrie 2007.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de