Pauza de ţigară. (Micro-) interviu cu scriitorul Filip Florian

De . Categorii: Interviuri, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Pauza de ţigară. (Micro-) interviu cu scriitorul Filip Florian

Publicat în October 10, 2010 , o comentarii

Diana Mărculescu : Domnule Florian, cum vedeţi romanul românesc actual?

Filip Florian : Cred că trăsătura principală, dacă e să vorbim în mare de romanul românesc actual, este diversitatea şi un complex de voci ; de voci individuale, adică e prima oară după multă vreme când se iese din acel ritual al generaţiei, ştiu eu ‚’70, ’80, ’90, când se pleacă de la un model estetic şi cumva, aproape toţi scriitorii încearcă pe modelul acela. Fireşte, cu variaţii, cu note personale, dar totuşi încearcă pe nişte criterii estetice comune să scrie. Cred că astăzi lucrul ăsta nu mai există, adică eu sunt mai degrabă adeptul formulei de azi, care îţi lasă posibilitatea să fii exact pe vocea ta şi credincios doar ei. Adică sunt cărţi foarte bune în tot felul de registre literare şi pe tot felul de tonuri şi cu tot felul de abordări. De asta a încerca să-i pui o ştampilă romanului de azi cred eu că-i greşit iar cele care s-au pus deja – că mizerabilist, că exces, să zicem sexual, sau mai ştiu eu ce aiureli din astea – chiar cred că sunt greşite total.

D.M.: Mai mulţi scriitori contemporani au optat pentru proiecte de dimensiuni mari, cum sunt, de exemplu, trilogiile. V-aţi gândit să vă implicaţi şi dumneavoastră într-un astfel de proiect, să scrieţi o trilogie, sau un ciclu romanesc?

F.F. : Nu, nu m-am gândit… Şi nici nu cred că aş putea, eu, personal. Simt că pe mine mă consumă atât de mult o temă – prin temă înţelegând subiect, şi toată cartea luată în ansamblul ei – adică în aşa fel încât a o duce mai departe cred că s-ar transforma din bucuria scrisului şi din pasiunea aia nemaipomenită într-o corvoadă. Asta pentru mine unul ; eu realmente fizic resimt asta. Spre exemplu să continui, să zicem, Zilele regelui pe încă un plaier de vreo cinşpe-douăzeci de ani, chiar n-aş face nici bătut. La fel am fost întrebat şi eu şi fratele meu – de ce nu mergeţi mai departe cu Băiuţeii. Bun, se termină cum voi plecaţi din cartierul Drumul Taberei; continuaţi de acolo încă… Nu mai văd sensul, adică eu unul, repet, nu spun, că alţi oameni au alt tip de aşezare şi poate pe ei îi atrage asta, deci pot vorbi strict despre cum văd eu lucrurile.

D.M. : Dar în ceea ce priveşte ce s-a scris în sensul acesta – vi se pare că rezistă un astfel de proiect, sau vi se pare mai degrabă un eşec? Credeţi că mai prinde la publicul contemporan aşa ceva?

F.F. : Depinde cum priveşti lucrurile. Eu admir proiectele respectate aşa cu sfinţenie de autori. Şi dacă autorul e preocupat de reacţiile publicului aş zice că-i un pic mai grav. Adică el trebuie să fie preocupat de proiectul lui, dacă realmente are o aprindere aşa, totală pentru lucrul ăla, cred eu că ar fi o mare eroare să îl abandoneze doar pentru că, să zicem, nu e momentul sau nu e modă. Chiar nu pot să îmi dau seama, dar în primul rând contează cum e scrisă cartea, că una e să vorbim, să zicem despre ciclul lui Faulkner şi unde rezistă totul şi poţi citi totul cu plăcere şi alta e să vorbeşti de nu ştiu ce grafoman care va scrie optzeci şi unu de romane în serie din marele ciclu „Eternitatea nu moare” sau ştiu eu ce aiureală din asta. Deci contează cartea în sine, despre ce vorbim. De exemplu, ceea ce a făcut Mircea Cărtărescu, dincolo de efortul lui… uriaş bănuiesc că trebuie să fi fost, şi de consumul uriaş, e un lucru întreg; dacă el aşa l-a vazut şi aşa l-a vrut mi s-ar fi părut greşit din partea lui să renunţe la mijloc sau pe parcurs. Mi se pare absolut admirabil că a putut să se ducă până la sfârşit.

D.M. : Legat de romanele dumneavoastră : există o ierarhie cumva între ele? Ţineţi mai mult la unul în detrimentul celorlalte?

F.F. : A mea sentimentală?

D.M. : A dumneavoastră, da.

F.F. : Nu cred… recunosc că am încercat şi eu să scormonesc prin mine, aşa să văd. Se întâmplă aşa sezonier parcă să simt faţă de unul ceva mai mult, dar sincer, chiar le iubesc foarte mult, probabil în feluri diferite, dar nu cred că unul e mai apropiat…

D.M. : Probabil depinde şi de momentul la care a fost scris…

F.F. : Da, deja eu nu mai pot privi strict ca pe o carte, eu o privesc ca pe o bucată de timp de fapt din viaţa mea. Anii în care am scris cartea X, anii în care am scris cartea Y şi-atunci eu de fapt nu mai pot privi cât de cât obiectiv cartea în sine; îmi privesc halta aia de viaţă în care s-a petrecut. Şi-atunci chiar nu reuşesc, sincer, aş vrea să spun da, ăla îmi place mai mult, dar aş minţi…

D.M. : Legat de selecţie, mai ales că în cronicile la Zilele regelui s-a speculat enorm pe baza acestui fapt, de ce tocmai povestea de dragoste dintre Sigfried şi Manastamirflorinda?

F.F. :  Cred că în primul rând ţine de nevoia mea de a lăsa loc bucăţii ăsteia nevăzute care cred eu că e peste tot pe lângă noi, şi în orice încăpere, şi în orice oraş, şi în orice anotimp şi aşa mai departe. Nu ştiu, îi pot spune oricum, lume magică, lume nevăzută, lume nu ştiu cum, energii de nu ştiu care, deci chiar nu vreau să-i dau un nume, dar sunt convins de existenta acestor chestii pe care nu le percepem imediat, nici cu ochii, nici cu altceva. Şi din punctul ăsta de vedere cred că ar fi, pentru mine adică, la felul în care văd eu lumea, ar fi o lume ciuntită, dacă nu aş lăsa loc şi câte unei mici bucăţele din astea, pur şi simplu de dincolo de realitatea asta pipăibilă. În cartea asta, asta-i bucăţica cu pricina.

Diana Mărculescu

Mai multe articole de