Poliţist, adj. [2009]

De . Categorii: Cronici, Film, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , , , , ,

Poliţist, adj. [2009]

Publicat în October 10, 2010 , o comentarii

“Conştiinta e ceva ce pe mine, e acel lucru care mă opreşte să fac ceva rău, ce aş regreta după.”

Cinematografia ţărilor mici şi problematice s-a obişnuit să fie răsfăţată în cadrul festivalurilor europene mizând întocmai pe praful de sub preşurile politice. Regizorii români au supus şi ei anii comunismului unei game exorcizatoare vaste: drame, comedii, documentare etc. Nu e rău, a fost necesar, dar a ajuns o mărturie obositoare a lipsei de inspiraţie.

Odată trecut graniţa, un film românesc care abordează comunismul nu primeşte decât paşaportul unui documentar. O poveste surprinsă într-un context politic de interes global (aşa cum este comunismul) va atrage atenţia, în primul rând, ca sursă istorică informaţională şi mai puţin ca peliculă artistică.

După filmul său din 2006 – A fost sau n-a fost, Porumboiu se încumetă să abandoneze anii de dinainte de ’90 prin Poliţist, adjectiv, surprinzând dialectic: conştiinţă versus Constituţie, profetism versus profesionalism. Mai precis, refuzul unui detectiv (interpretat remarcabil de Dragoş Bucur) de a aresta un puşti, posesor de droguri, oprit fiind de imperative emoţional-paterne şi de intuiţia conform căreia în viitorul apropiat fumatul de haşiş se va legaliza.

Tema detectivului sensibil implicat în cazurile sale m-a dus iniţial cu gândul la good-cop-ul hollywoodian aflat sub permanenta constrângere a papucului comandantului care, bineînţeles, e un căpcăun neînduplecabil. Accentele regizoriale nu lasă însă povestea să ajungă în această tagmă. Scenele lungi dedicate traseului de spionaj al poliţistului (aşteptare, holuri, birouri, ţigări, trecători etc.) au ceva din amorţeala meditativă a filmelor lui Béla Tarr, depărtându-l astfel de superficialitatea viziunii de tip hollywood. Aş aşeza Poliţist, adj. printe peliculele care înţeapă prin scepticism, părând să dedice spaţiul acestei lentori aşteptării unei revelaţii care să soluţioneze, dar care întârzie să apară.

Dacă tot am amintit de trecătorii care colorează străzile bântuite de poliţistul nostru, nu mă pot abţine să nu remarc stângăcia figuranţilor care ori sunt prea grăbiţi (părând timoraţi în faţa camerei), ori îşi găsesc ceva de făcut exact în momentul în care eroul deschide scena. Ţin să scriu despre lucrurile acestea, aparent minore şi cârcotaşe, pentru că sunt elemente primordiale în realizarea veridicului, deci ale unui cadru ale cărui elemente ar trebui să realizeze o sincronizare perfectă, care să nu distragă atenţia publicului dinspre implicarea sa empatică.

Scenariul nu m-a câştigat pe deplin, sesizând replici fără ecou ale unor personaje care nu comunică, sau par să îşi vorbească neglijându-şi interlocutorul (dialogul dintre cei doi soţi, dialogul colegilor de serviciu). Derutante mi s-au părut şi inserţiile în dialog ale unor mixturi politico-filozofice care, fără fineţe strecurate, te bruschează dintr-o emisferă cerebrală în alta (dialogul dintre detectiv şi procuror care pleacă de la cazul “puştiului” şi ajunge până la sugestia ca statul român să se ocupe de acoperişul Bisericii Negre).

Inovatoare, în schimb, mi s-a părut apariţia Dex-ului pe post de Biblie în biroul poliţiei, detaliu care nu numai că îngroapă prejudecata celor două clase, ci dimpotrivă aduce în prim-plan absurdul ad litteram-ului.

Din titlul filmului înţelegem spre sfârşit că acel “adjectiv” postpus virgulei reprezintă de fapt o paralizie impusă de meserie, o robotizare angajată în spiritul legii. Înţelegem că “a fi poliţist” primeşte implicit limitele unui mod de a acţiona, context care creează conflictul dintre conştiinţa poliţistului aflat în faţa regulamentului cu iz “aprioric”. Porumboiu reuşeşte surprinderea autorităţilor române angoasate excesiv în faţa instalării haosului. Procurorul (Marian Ghenea) şi comandantul (Vlad Ivanov) grăbesc rezolvarea cazului aducând ca unic argument urmărirea liniară a legii actuale, nemanifestând interes în faţa unei împrospătări benefice, ci în a o aplica pentru a nu crea complicaţii, din comoditate şi lipsă de interes.

Aşa cum în gramatică hipercorectitudinea se manifestă ca eroare prin ignorarea etimologiei cuvântului şi efortul mecanic de conformare la normele limbii, Poliţist, adj. prezintă un caz de “hipercorectitudine” normativă, proces al dezumanizării în care legea nu mai serveşte nimănui ci decade într-o formă de genul law for law’s sake.

oana_capustinschi@yahoo.com

Oana Capustinschi

Mai multe articole de