Privighetoarea şi trandafirul

De . Categorii: Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă, Teatru

Etichete: , ,

Privighetoarea şi trandafirul

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

M-am întrebat cum se pune în scenă o povestire scurtă care nu îţi ia mai mult de 10-15 minute să o citeşti. Aşa că am fost la Teatrul Naţional din Bucureşti să văd adaptarea scenică semnată de Carmen Lidia Vidu după Privighetoarea şi trandafirul lui Oscar Wilde. Această montare reprezintă o premieră deoarece, pentru prima oară, Naţionalul îşi deschide porţile teatrului experimen­tal, iar Carmen Vidu devine cea mai tânără regizoare prezentă pe scena TNB-ului. Citisem şi impresii bune, dar şi mai puţin bune pe net. Fără excepţie în schimb era lăudată interpretarea lui Marius Manole, în piesa de o oră el fiind singurul care vorbeşte, vocea tuturor persona­jelor, dar şi povestitorul.

Aşa cum ne-a obişnuit, regizoarea alege să mizeze încă o dată pe o poveste de dragoste. Privighetoarea şi trandafirul este un colaj al interpretării, mimei, dansu­lui, proiecţiilor multimedia şi muzicii electro-minimale (remarcabilă alegerea piesei La ballade of Lady Bird, ca de altfel întreaga coloană sonoră, foarte bine aleasă, nestânjenind intrarea spectatorului în atmosfera specta­colului, ci deschizându-l emoţional către direcţii senzo­riale neglijate adeseori sau, din contră, abuzate pe scena teatrului actual); toate aceste elemente participă la reali­zarea unităţii piesei, deoarece nu sunt unele create pentru susţinerea celorlalte, ci fixate între ele precum bucăţile unui puzzle. Recunosc că pornisem cu o prejudecată, şi anume că e imposibil să nu se piardă din frumuseţea scri­erii lui Oscar Wilde în traducerea în limba română. Şi mărturisesc, cu bucurie, că m-am înşelat şi că s-a reuşit o echivalare aproape perfectă a limbajului, iar vocea lui Manole are exact registrul şi dicţia cerută de text. Impli­carea actorului atinge un grad atât de înalt încât uneori, pe parcursul monologului său, lacrimile îi sclipesc dis­cret în colţul ochilor.

În faţa puternicei interpretări a lui Manole, coregra­fia lui Eduard Gabia păleşte, sau suferă de timiditatea caracteristică şi celor doi interpreţi ai tânărului cuplu. Totuşi, Carmen Ungureanu şi Eduard Adam se integrează în atmosferă şi, prin mima şi dansurile lor, construiesc credibil acea pseudo-relaţie care se destramă la întâlnirea concretului cu idealul. Citesc pe metropotam că “marele absent al piesei este privighetoarea“ şi nu-mi pot stăpâni gândul şi sentimentul pe care l-am avut pe tot parcur­sul piesei: “Marius este privighetoarea.“ Mai mult decât voce, mai mult decât narator, el este cel care dă viaţă din viaţa lui, care înfăptuieşte sacrificiul simbolic şi conexi-unea dintre personaje, colorând astfel în roşu trandafirul ideal, imposibil de obţinut altfel; “Spunea că va dansa cu mine dacă-i aduc trandafiri roşii.” devenind astfel repli­ca-refren şi chintesenţă a piesei.

Privighetoarea şi trandafirul este genul de piesă care te invită la mai multe vizionări pentru a nu rata vreunul din elementele ei de compoziţie, pentru că, vrând-nevrând, atenţia îţi va stărui asupra vreunuia dintre acestea, fie videoproiecţiile şi elementul muzical, dansul gestual al cuplului Carmen Ungureanu – Eduard Adam sau inter­pretarea lui Marius Manole. Sala Atelier se dovedeşte cadrul potrivit poveştii deoarece sporeşte intimitatea actorului cu publicul şi provoacă din partea ambilor o întâlnire de o sinceritate maximă, şi nu este o întâlnire tare, prestabilită şi încorsetată, ci una ezitantă, fluidă şi plină de implicare afectivă. Fie că ai ajuns acolo în urma curiozităţii, întâmplării sau pentru a descoperi o altă faţă a unui actor, la plecare nu o să ai ca posibilă reacţie neu­tralitatea faţă de piesă. La ieşirea din sală am auzit voci vesele, voci triste, voci surprinse şi, iertat îmi fie oxim­ oronul, tăceri încărcate de emoţie. Dar spuneam că sunt şi voci nemulţumite. Nemulţumite de lipsa de substrat intelectual a textului. Voi contrazice această părere prin invitaţia de a lectura încă o dată textul şi poate Micul Prinţ totodată, văzând dincolo de poveste, de aşa-numita “dulcegărie“ care ar suna fals privitorului secolului XXI. Substratul intelectual şi cel emoţional comunică în cel mai frumos şi discret mod. Caracteristică reflectată şi de punerea în scenă, care nu se doreşte şocantă sau în­grozitor de postmodernă, ci sinceră, elegantă şi curată, nefolosind niciun element în plus faţă de strictul nece­sar. Dacă vă doriţi o piesă motivată de “happening“, de nenumărate secvenţe care să vă provoace confuzia şi să demonteze definiţia pe care o alipiţi teatrului, atunci nu aceasta este alegerea. Privighetoarea şi trandafirul, în ciuda faptului că este un spectacol multimedia denumit “neconvenţional“, este mai presus de aceasta, teatru.

Dacă aveţi ocazia, mergeţi şi vedeţi la TNB cum funcţionează transferul de la povestirea în stil clasic la piesa modernă şi cum creionează Carmen Lidia Vidu crezul Privighetorii şi trandafirului: “Totuşi iubirea e mai presus de viaţă. Şi ce înseamnă inima unei păsări pe lângă o inimă de om?“ în propria sa viziune a senti­mentului care, conform spuselor ei, filtrează şi îmbină “lucruri care se întâmplă în tine şi care sunt pe muchie, între dragoste, ură, imaginaţie, între minciună, creativi­tate, între sus şi jos, între valoros şi perisabil”.

Mirela Dimitriu

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de