RĂSĂRIT ÎNTR-O CUTIE DE CHIBRITuri

De . Categorii: Criticii la apel, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: ,

RĂSĂRIT ÎNTR-O CUTIE DE CHIBRITuri

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Contextualizare superficială

Sectorul literar românesc este întreţinut artificial într-o poziţie suspendată pentru că nu se poate desprinde de propria-i interioritate, drept urmare, manifestările explozive, pioase sau inovatoare se produc într-o cutie de chibrituri pe care stă pusă ştampila filologică. Actualii veritabili nu trăiesc decît în cercuri cu o rază limitată pentru că existenţa lor nu este susţinută de o privire din exterior. (Re)cunoaşterea sau consacrarea scriitorilor contemporani nu trebuie să aibă loc doar printr-o manifestare a istoriei literare sau prin consemnarea în manual, cu efecte, şi acestea limitate şi superficiale, asupra liceenilor. Contemporanii implicaţi în fenomenul literar autohton nu sînt văzuţi, auziţi şi cu atît mai puţin citiţi, cu toate acestea, industria literară se află într-o stare perfectă de funcţionare în viziunea idealistă a celor mai mulţi dintre membrii săi onorifici.

În ecuaţia literară actuală sînt incluşi, de cele mai multe ori, doar scriitorul şi criticul, anulîndu-se astfel existenţa şi manifestarea cititorului. Filologii cu acte în regulă susţin că vina le aparţine celorlalţi, dezinteresaţilor. Indivizii dezinteresaţi de literatura română actuală reprezintă cel puţin cîteva mii, zeci de mii de indivizi (?) care citesc literatură atestată internaţional, uimitor, atît de esteticieni, cît şi de public prin cumpărarea produsului literar.

Scriitorii contemporani, şi mă rezum aici la cei care tratează scriitura (şi) ca pe o profesie, pot încerca să treacă şi proba unui necunoscut: cititorul. Acesta din urmă nu trebuie să fie în mod necesar un cititor naiv, se poate prezenta ca un cititor disponibil, specializat în alt domeniu (la fel de respectabil, pe care noi, filologii, nu-l stăpînim în niciun fel), un cititor curios, informat, cu o minte proprie şi o legitimaţie de novice, cel puţin, în sectorul lecturii. Un cititor care alege, de pildă, să-şi cumpere romane traduse, lăsîndu-le pe cele autohtone pe raftul librăriilor. Individul în cauză poate fi sedus şi convins de valoarea textului literar fără să perceapă mecanismele textuale fine sau constructul narativ atent lucrat (în cazul romanului). Pilonii estetici, de adîncime, esenţiali pentru o bună apărare a literaturii care îşi doreşte atributul calităţii – într-un eventual proces intentat acesteia de diverse instanţe -, ar putea să treacă neobservaţi în lectura cititorului disponibil. Ignoranţa lui nu ar fi periculoasă, atît timp cît lectura sa deplasată nu poate anula textul valabil estetic, pe cînd lectura criticului – cu reputaţie –  îl poate pulveriza. Pentru că, nu-i aşa, ipocrite scriitor, îţi doreşti un cititor şi aştepţi efectele textului tău.

Aparent, în literatura şi critica autohtonă sînt desconsiderate efectul lecturii şi privirile piezişe ale cititorilor pentru că se urmăreşte, încă, finalitatea unei intenţii sau a unei anumite direcţii. Intenţia îi aparţine scriitorului care îşi doreşte ca finalitatea travaliului său creator să fie percepută întocmai; iar direcţia este impusă de un critic printr-o lege literară care nu permite anexarea unor amendamente, articole sau aliniate, cît timp aceste nuanţări pot afecta textul Domniei Sale. Cititorul, instanţă proteică prin natura sa, instrument vital în sistemul literar, eşuează atunci cînd „trebuie, e necesar, se cere să realizeze o lectură unilaterală şi renunţă (traiectoria experienţei subiective îi aparţine).

Păgînism literar

Proba dificilă pe care scriitorul român nu alege să o treacă, ţine de reuşita textului său pe mai multe paliere, în cercuri ceva mai ofertante decît cel filologic exclusivist şi elitist. Acesta aşteaptă ca textului său literar să-i fie recunoscută valoarea estetică de către critică (aşadar, o aprobare din interior) sau, mai simplu, vrea ca textul său să aibă priză la publicul larg, concentrîndu-se exclusiv asupra acestui segment. Ambele direcţii par inutile, atît timp cît prezenţa uneia o anulează pe cea de-a doua. Cînd vorbim despre un posibil dialog cu exteriorul, atitudinea filologului, fie acesta critic, scriitor, teoretician, academician (fireşte, toate acestea se pot manifesta concomitent: în dublet, triplet sau cvartet!), ar trebui să se traducă printr-o adecvare. Dacă partenerul de dialog este străin domeniului tău profesional, atunci convingerea acestuia este cu atît mai preţioasă. Nu propunem, reiterînd, coborîrea într-o stradă prost luminată a literaturii/culturii, însă, o zonă intermediară poate fi găsită. Cei mai mulţi dintre membrii industriei literare române aleg să se izoleze – clişeic şi nostalgic – în turnul lor de fildeş, aşteptînd scriitori veritabili, teorii cuminţi şi premiul Nobel pentru literatură. Aceştia îşi trag subtil vălul peste faţă cînd vine vorba de o posibilă sesizare a politicilor literare actuale, constatare care i-ar obliga pe toţi, în primul rînd, la o reacţie de orice fel, apoi la un dialog şi la ceva mai multă flexibilitate.

Mizăm în acest sens pe cîteva direcţii greşite, caz în care aşteptăm de la scriitorii şi criticii contemporani alte idei şi soluţii inovatoare, echilibrate şi pline de înţelepciune. Pionii literari şi coordonatele culturale pe care aceştia le stăpînesc – instrumente folosite cu multă măiestrie în apărarea teritoriului filologic sau în procesele interne purtate prin tribunalele literare din România – ar putea fi folosite, la fel de inteligent, şi în ofensivă, într-o eventuală cucerire sau măcar invadare a unui teritoriu străin.

Amendamente subiective (pot fi sporite numeric şi calitativ)

Articolul 1, alineatul 1

Nu va fi validată estetic literatura care mizează pe experimentalism ieftin în speranţa unor vînzări bune, profitînd de pe urma unui titlu-petardă şi a unei prefeţe laudative, avînd o pseudo-construcţie estetică ce nu depăşeşte efectul unui foc de artificii: mult fum şi ceva mai mult zgomot.

Articol 1, alineatul 2

Nu vor fi acceptate relativismul şi lejeritatea în procesul scriiturii.

Articolul 1, alineatul 3

Scriitura, ca profesie, va ocupa prima poziţie într-o eventuală ierarhizare, surclasînd nevoia de exprimare sau afirmare, necesitatea unui experiment narativ sau poate chiar plictiseala.

Articolul 2, alineatul 1

Se va evita critica făcută pentru scriitor, în mod aberant şi paradoxal, în acest sens, criticul nu va aştepta acceptul scriitorului şi trecerea examenului de fin-şi-atent-cronicar. Scriitorul se va abţine să verifice cronica literară şi să bifeze pasajele ca fiind corecte sau incorecte. Reacţiile de mijloc vor fi binevenite din partea amîndurora.

Articolul 2, alineatul 2

Scriitorul va tolera, dînd dovadă de bunăvoinţă, greşeala impardonabilă a unei lecturi –  făcută de un critic sau de un cititor neprofesionist – în urma căreia acuzaţii şi-au permis să înţeleagă (alt)ceva.

Articolul 2, alineatul 3

Inculpatul, Romanul autohton, va fi obligat să iasă din etapa adolescenţei (tîrzii) în care se află, evitînd (re)folosirea sau imitarea anumitor formule narative de pe piaţa externă (multe dintre ele nefericite, nu tocmai actuale şi alese în grabă). Rezumatul narativ va fi respins în favoarea unei arhitecturi narative (cu procente importante acordate stilului – sărman fiu risipitor – şi structurii textuale, fie aceasta şi des-centrată). Fac excepţie romanele care se află în etapa maturităţii estetice.

Articolul 3, alineatul 1

În ceea ce-i priveşte pe dezinteresaţii care totuşi citesc, un eventual proces de interesare ar fi binevenit.                   

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Mai multe articole de