Relectură. Dai Sijie – Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză

De . Categorii: Numărul 9-12/2008, Numere revistă, Relecturi (Ioana), Rubrici

Etichete: , ,

Relectură. Dai Sijie – Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Pe lângă inevitabilele modificări pe care le imprimă lecturilor anterioare, relectura se poate constitui, la rândul său, sub învelişurile cele mai variate. Şi nu mă refer aici la faptul atât de evident (sau, într-un fel mai puţin eufemistic, la acea formulare „plată” care afirmă nestingherit) că fiecare (re)lectură e în felul ei singulară, asemeni unei reconstituiri „în orb” a textului luat în discuţie. Când spun „diferite forme” ale relecturii mă refer la distincţia care, cel puţin în cazurile fericite, ar trebui să se insinueze între parcurgerea critică, oarecum riguroasă, a unui text şi o alta, ce nu are în vedere decât plăcerea reîntâlnirii. Iar ca dovadă a existenţei acestei ultime categorii, ca argument chiar, adus în favoarea sa, se va insera aici Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză.

Unul dintre marile atuuri pe care acest micuţ roman al lui Dai Sijie le are – şi care se face remarcat, într-un mod cât se poate de firesc, încă de la o primă lectură – este uşurinţa cu care reuşeşte să „imprime” imaginea. Căci textul lui Dai Sijie va fi un text ce va vorbi preponderent prin imagini, ce va construi poveştile direct la nivelul vizualului, ce va insista, aşadar, pe latura unei receptări aproape empatice – pe linia fină unde se naşte acea complicitate între text şi cititor – neocolind varietatea cromatică, şi nici fisurile ce, la nivelul vederii, ar putea destabiliza. Şi tocmai această selecţie de la nivelul construcţiei este cea care îi dă textului, încă din start, imensa valoare expresivă de care dispune. La fel cum tot ea se va arăta şi cea care inspiră cititorului senzaţia (într-un anume fel, atât de securizantă) de familiaritate, în reîntâlnirea cu textul. Pentru că recitind Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză apare sentimentul unui spaţiu nu atât cunoscut (fapt aplicabil la orice relectură), cât oarecum apropriat, un spaţiu întrucâtva conţinut (impregnat în memorie) şi care, la rândul său, pare deja a cuprinde, chiar a controla, sub o anumită formă, privitorul.

Iar dacă întâlnirea se produce într-o zonă atât de puţin încadrabilă, într-un spaţiu ce vizează în acelaşi timp o formă de dispută şi una, mult mai clară, de reconciliere, se poate deja intui că şi restul romanului va urma să stăruie pe latura perceptuală, desfăşurându-se gradual, fie în serii de „tablouri” ce vor introduce treptat detaliile şi elementele absente (asemeni unor reprezentări pop-art extinse sub formă de frescă şi îndulcite cromatic), fie, pe-alocuri, într-un fel de glisări cadenţate, ca în decursul fluctuant al unei sonate ce, în locul proslăvirii lui Mao, va creiona meticulos zonele line, descriptive, din poveste.

De ce, însă, toată această insistenţă pe zona vizualului – şi nu doar a vizualului, ci şi, în general, a senzaţiilor? Pentru că, cel puţin în cazul de faţă1, într-un roman care, pe lângă intriga centrală ce reuneşte în secvenţe din perioada Chinei maoiste situaţia copiilor de intelectuali trimişi la „reeducare” într-un loc neştiut de nimeni (tradus aici prin „Muntele Fenixului Ceresc”) şi povestea de dragoste dintre aceştia şi o „micuţă croitoreasă”, aşadar, într-un roman care, pe lângă toate aceste lucruri, vorbeşte despre plăcerea lecturii, despre sonoritatea unei sonate cântate la vioară într-o noapte îngheţată şi pustie, despre fascinaţia unor filme văzute şi re-povestite în detaliu şi de nenumărate ori, reprezentarea nu se poate face decât prin imagine. Sau mai exact, printr-o multitudine de imagini miniaturale, ce ajung să se lipească unele de altele, să se substituie pe-alocuri, să se îngrămădească şi să se distanţeze, în funcţie de moment şi de intensitatea trăirii. Aşa se explică şi fascinaţia pe care o produce apariţia unui geamantan plin cu romane din literatura universală (şi asta într-o perioadă în care orice scriere ce nu aducea un elogiu comunismului era interzisă), fascinaţie ce va aluneca de la un plan la altul (iar aici îşi va avea rolul şi Balzac, în caz că va făceaţi probleme că l-am fi uitat), infestând treptat majoritatea personajelor şi, într-un mod deloc inocent, şi aşteptările cititorului. Iar importante aici nu vor fi cărţile ca atare, ci funcţia narativă a imaginii în cauză, modalitatea prin care povestea are să se insereze într-un timp deja conştient de faptul că vremea celor O mie şi una de nopţi trecuse de mult. Sau, poate, tocmai într-un timp încă necunoscânduşi propria capacitate de a reformula, printr-un intertext voalat, tocmai o astfel de posibilitate. Pentru că, departe de a se pierde în prea-plinul unei scriituri opulente şi sufocante, „poveştile” relatate în roman se vor desfăşura tocmai printr-o astfel de manieră discursivă, colorând nopţile de insomnie şi reveriile ascultătorilor, schimbând mentalităţi şi unghiuri de vedere şi, nu în ultimul rând, conturând noi universuri. Iar acea putere de fascinaţie emisă de lectură va reveni adesea în text (la fel de bine ca şi în afara lui) prin intermediul acelor mostre vizuale – filmuleţe desfăşurându-se într-un ritm propriu – ce vor înfăţişa un text scrijelit cu precauţie pe o piele de oaie, povestea unui personaj de roman întinsă pe durata câtorva nopţi, strategiile maniace de a ascunde şi transporta o carte dintr-un loc în altul.

Iar dacă cititorul ar fi deja tentat să viseze cu ochii deschişi, în aşteptarea unei noi lecturi, dacă simte deja dorinţa de a mângâia şi numai cu privirea coperţile celor mai dragi cărţi, numi rămâne a spune decât că orice fascinaţie poate ascunde şi o parte mai sumbră, că premisele nu duc întotdeauna la rezultatul scontat. Nu vă voi vorbi despre sfârşitul cărţii (sfârşit care, de la o lectură la cealaltă, mi se ştersese, se pare, parţial, din memorie), ci voi lăsa un loc gol, un spaţiu alb în care să se poată insera, în linişte, fisura.

/

/

/

/

/

/

/

1 Aici, fireşte, relectura îşi arogă dreptul unei percepţii individuale, a unor selecţii ce îi sunt, în cea mai mare măsură, proprii. Şi, tot în aceste condiţii, îşi arogă şi dreptul la subiectivitate. Cu toate riscurile pe care le implică.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de