Relecturi – Alessandro Baricco – Ocean. Mare

De . Categorii: Numărul 5-8/2008, Numere revistă, Relecturi (Ioana), Rubrici

Etichete: , ,

Relecturi – Alessandro Baricco – Ocean. Mare

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Dar, mai ales, marea te cheamă. Nu face, în fond altceva decât asta: ne cheamă. Nu încetează niciodată, pătrunde în tine, o simţi în spate, pe tine te vrea. Poţi să te şi prefaci, dar nu îţi ajută. Nu va înceta să te cheme. Marea pe care o vezi şi toate celelalte pe care n-ai să le vezi, dar care vor fi, mereu, la pândă, răbdătoare, un pas dincolo de viaţa ta. Neodihnite, le vei simţi chemându-te. Asta se întâmplă în acest purgatoriu de nisip. S-ar întâmpla în orice paradis, în orice infern. Fără să îţi explice nimic, fără să-ţi spună unde, va fi întotdeauna o mare care te va chema…

Când am citit prima oară cartea, eram în clasa a zecea. Eram o copilă şi studiam mate – info. Nu auzisem niciodată de Alessandro Baricco. Lecturile mele erau destul de haotice, iar alegerile cărţilor arbitrare. Cred că am ales-o din cauza imaginii de pe copertă (aveam să aflu mult mai târziu că era un tablou de Rene Magritte – Frumoasa captivă)…  A fost prima mea întâlnire cu postmodernismul. Bineînţeles că nu ştiam că citesc o operă postmodernistă, dar îmi dădeam seama că ceva e foarte diferit… Nu ştiam ce e o strategie narativă sau ce e deconstrucţia, dar am rămas oricum cu o impresie foarte puternică. Mi-am spus atunci că dacă într-o zi aş începe să scriu, acela ar fi stilul (iar ceea ce defineam eu ca stil erau de fapt câteva trăsături ale scriiturii postmoderniste) care mi s-ar potrivi. Aveam să citesc după aceea şi alte romane scrise de acest autor. Niciodată, impactul nu a mai fost acelaşi. Am regăsit acelaşi lirism, aceeaşi tehnică narativă, acelaşi mod de a ţese şi de a depăna poveşti, acelaşi mod de a construi personaje… şi totuşi, ceva era diferit.

Romancierul devine pictor şi poet, romanul se transformă într-un roman – pastel, sau într-o succesiune de stampe japoneze. Fiecărui personaj îi corespunde o mică stampă, ce aparent surprinde un unic moment din viaţa lui şi care totuşi schiţează în contururi fragile şi şterse întreaga lui istorie (unică şi de neînlocuit). Detaliul invită la reverie, iar cititorul recompune singur ceea ce autorul doar îi sugerează. Pe filiera modernistă, Alessandro Baricco deconstruieşte şi repovesteşte unele texte (însă nu neapărat într-un mod parodic). Accentul cade nu atât pe ceea ce se povesteşte cât pe modul în care sunt relatate lucrurile sau sunt construite personajele.

Fabula prezintă mai multe fire narative, care se întretaie şi se întreţes. Faptele sunt povestite fragmentar, prin analepsă şi prolepsă, iar poveştile sunt ca nişte pete de culoare aruncate pe o pânză umedă. Niciuna nu are marginile clar definite, uneori culorile se combină şi doar luate ca un tot, au o coerenţă şi un sens. Protagoniştii se află cu toţii, din motive cât se poate de diferite, pe malul mării, la hanul Almayer. Un han semi-părăsit, condus de o mână de copii-îngeri, o alegorie a purgatoriului, unde unele suflete îşi găsesc ispăşirea, altele nu. Un topos idilic, în care parcă şi timpul este suspendat, ce duce cu gândul la realismul magic, ca un ultim refugiu al condamnaţilor la moarte, al inadaptaţilor, al aşteptării şi al căutării de sine. Şapte camere, şapte destine…

Personajele sunt astfel construite, încât prima imagine care îmi vine în minte este un desen în creion, în care artistul pare că se teme să apese prea tare, din teama de a nu rupe vârful creionului sau de a nu perfora hârtia. Linii abia schiţate, rezultate în urma unui act de iubire între mâna artistului şi coala de hârtie. Pe de o parte Plasson si Bartleboom, pictorul şi savantul nebun. Unul caută, încercând să facă un portret veridic mării, locul unde aceasta începe. Celălalt caută, încercând să scrie o enciclopedie a limitelor – lucru ce se va dovedi a fi o utopie –, locul unde se sfârşeşte marea. Unul pictează marea, cu marea (folosind apă de mare) – tablourile sale rămânând mereu albe. Celălalt caută graniţa (mereu în mişcare) dintre apă şi uscat. Amandoi aşteaptă… Întâlnirea lor nu este deloc întâmplătoare. Două piese de puzzle. Făcute una pentru alta.Undeva, într-o parte a cerului, un bătrân Domn, în acea clipă îi regăsise în sfârşit: <<Drace! ţi-am spus Eu că nu puteau să dispară!>> Pe de altă parte, Elisewin şi Ann Deverià, două figuri feminine aflate în profund contrast. Gingăşia şi senzualitatea. Prima, fragilă ca o adiere de vânt ce scutură un cireş în floare, măcinată de conflictul dintre teama şi dorinţa nebună de a trăi, iar a doua, bolnavă de iubire (o iubire adulterină). Una se va vindeca, cealaltă va fi sacrificată, un tribut adus pe altarul ispăşirii unui alt personaj. Prărintele Pluche este unul din personajele, care aleg să rămână în acest spaţiu neutru al hanului. Ultimii doi, Adams si Savigny – supravieţuitori ai unui naufragiu înfiorător, martori ai unor orori inimaginabile – sunt personajele ce reuşesc, în cele din urmă, să dea o tuşă finală unui portret pe care autorul încercă să i-l facă mării, adevărata protagonistă a romanului. Mort în viaţă, Adams va fi cel care o va salva pe Elisewin, după care îşi va atinge ţelul (de altfel, singurul lucru care l-a ţinut în viaţă atâţia ani), pedepsindu-l pe Savigny (lovindu-l exact acolo unde trebuie, pentru a-l transforma la rândul său într-un mort viu). Există în această carte pagini de un lirism ce incită lectorul la reverie, dar există şi pagini de un realism înfiorător, ce descriu condiţia umană şi modul în care o catastrofă poate să ne transforme.

Ultima cameră este locuită de un personaj ciudat, despre care nu ni se spune cine este, despre care totuşi am putea presupune că este însuşi Creatorul – al lumii textuale sau de ce nu, chiar al lumii? Romanul poate fi interpretat ca o alegorie a Creaţiei, Marea fiind prezentată în dublă ipostază: ca zeitate bună, dătătoare de viaţă şi ca zeitate distrugătoare, nemiloasă, care rade totul în calea ei. Marea. Marea vrăjeşte, marea ucide, emoţionează, înspăimântă, te face chiar să râzi, de multe ori dispare, se travesteşte în lac, sau construieşte furtuni, devorează nave, dăruieşte bogăţii, nu dă răspunsuri, e înţeleaptă, e plăcută, e puternică, e imprevizibilă.

Au trecut ani. Am citit. Am aflat ce este postmodernismul şi deconstrucţia. Am aflat mai multe despre Alessandro Baricco. Am aflat că Ocean. Mare este o carte controversată, iubită de unii, dispreţuită de alţii. Rămân pe aceeaşi poziţie… ceva este diferit, special la această carte. Dacă  într-o zi aş începe să scriu, acesta ar fi stilul care mi s-ar potrivi.

Ioana Baciu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de