Relecturi: Blândeţea nopţii, F. Scott Fitzgerald

De . Categorii: Numărul 1-4/2008, Numere revistă, Relecturi (Ioana), Rubrici

Etichete: , , , , ,

Relecturi: Blândeţea nopţii, F. Scott Fitzgerald

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

A citi – a reciti. Există Cărţi care ne seduc, ne fac să le iubim şi ne dau peste cap întregul sistem de valori. Sunt pagini a căror amintire rămâne impregnată în vălurile memoriei noastre mult timp, la care gândurile noastre se întorc mereu, a căror fascinaţie continuă să se facă simţită şi după ani. Noi ne continuăm drumul, cunoscând noi cărţi şi noi înţelesuri. Apoi, într-o zi, fără niciun preaviz, aparent fără un motiv special, recădem în mrejele acelor Cărţi. Iar dacă râul în care intrăm nu este niciodată acelaşi, e clar că nici noi nu mai suntem aceiaşi. O relectură ne poate arăta că unele cărţi au o vârstă a lor şi că, o dată depăşită aceasta, farmecul scade în intensitate. Amintirea lor rămâne într-un sertar al sufletului nostru, ele având marele merit de a ne fi ajutat să ne formăm. Există totuşi şi cărţi care primesc noi şi noi interpretări cu fiecare nouă lectură, al căror farmec pare să crească pe măsura ce timpul trece. And we keep falling in love with them…

Când am terminat de citit ultimele rânduri ale cărţii şi am închis-o (pentru cine ştie câtă vreme de aici încolo), am rămas cu un sentiment de dulce melancolie. Privirea mi-a căzut pe copertă, pe un citat care m-a făcut să îmi pun aceeaşi în­trebare ca şi acum 5 ani, când l-am citit pentru prima oară pe Fitzgerald: de ce tender is the night? Lionel Triling afirma că dacă de la Proust învăţăm că dragostea e distructivă prin coroziune, de la Fitzgerald învăţăm că iubirea, în varianta ei specific americană, poate distruge prin blândeţe.

Dincolo de povestea de dragoste, pe care eu o văd ca aparţinând unui plan secund, cartea urmăreşte destinul unui personaj extraordinar: Dick Diver. Mai precis decăderea lui, în paralel cu decăderea unei epoci. Structurat în trei părţi foarte bine gândite, romanul zugrăveşte, de asemenea, o frescă a modului de viaţă al aşa-zisei înalte societăţi din perioada interbelică (aflat în profund contrast cu modul de viaţă al marii majorităţi) şi a schimbărilor ce s-au produs în mentalul colectiv după tragedia Primului Război Mondial.

Prima parte ne prezintă prin ochii lui Rosemary Hoyt, o tânără actriţă aflată la începutul carierei, cuplul perfect: Nicole – Dick Diver. Tineri şi frumoşi, bogaţi, cu o lume întreagă la picioare, doi semi-zei pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge. Amestec bizar de candoare şi oportunism, Rosemary îi priveşte când cu admiraţie, când cu invidie, trăind la nivel platonic o idilă cu Dick. Partea a doua ne prezintă în fază iniţială – în mod obiectiv – povestea tânărului medic psihiatru, Richard (Dick) Diver, care – aflat în plină ascensiune profesională – se îndrăgosteşte de pacienta sa, Nicole Warren, o tânără afectată de schizofrenie, boală survenită în urma unei traume din copilărie. În ciuda faptului că face tot posibilul ca să separe relaţia medic – pacientă de relaţia soţ – soţie, în aceeaşi măsură în care încearcă să rămână acelaşi om ca cel de dinainte de căsătoria cu fiica unui miliardar, viaţa lui Dick intră într-un fel de cerc vicios. Partea a doua va urmări apoi eroziunea treptată a relaţiei lui Dick cu Nicole, punctul culminant fiind reprezentat de călătoria în care acesta va pleca în urma unei grave crize de schizofrenie a soţiei sale (criză ce va pune în pericol vieţile copiilor lor) şi de materializarea relaţiei sale cu Rosemary. Momentul apariţiei acestui personaj feminin (construit antitetic faţă de Nicole) este un punct de cumpănă în destinul protagonistului, deoarece atunci începe la propriu decăderea sa, proces ce va fi descris în ultima parte a cărţii. În timp ce Rosemary şi Nicole par să devină din ce în ce mai sigure pe ele, dobân-dind un fel de stabilitate psihică care la începutul romanului le lipseşte, Dick se interiorizează tot mai mult, dedicându-se copiilor săi şi retrăgându-se într-o lume a sa, unde alcoolul este principalul panaceu în faţa conştientizării propriului eşec. În cele din urmă, depăşind definitiv crizele de schizofrenie, Nicole îşi va reface viaţa alături de un alt bărbat iar Dick va accepta sa facă tot ceea ce i se va cere. Finalul romanului lasă să se întrevadă ireversibilitatea procesului de decădere şi faptul că eroul nostru va fi incapabil să redevină ceea ce a fost sau să îşi refacă viaţa.

Ca şi Marele Gatsby, Blândeţea nopţii este un roman al deziluziei, al prăbuşirii visului american. Frumuseţea şi strălucirea, aparenta perfecţiune maschează dezamăgirea, tristeţea, schizofrenia. Contrastul dintre esenţă şi aparenţă este atât de pronunţat încât, involuntar, duce cu gândul la măşti şi – prin analogie – la carnavalul baroc: poleiala şi fas­tul ascund putreziciunea şi decăderea morală a societăţii, la fel cum sclipiciul, fardul si veselia clovnului încoronat ca rege al paradei ascund durerea şi ruşinea adevăratului rege. Dick face primul pas spre declinul său atunci când încalcă deontologia profesională însurându-se cu pacienta sa. Fiind un personaj prin excelenţă moral, orice abatere de la etică este taxată. Un compromis îl atrage după sine pe altul şi astfel, în mod absolut halucinant, într-o lume în care cu greu se mai poate pune problema moralităţii, el ar putea fi privit prin ochii unor personaje ca fiind imoral sau profitor. Totul se întâmplă atât de natural încât protagonistul pare a fi un spectator la propria viaţă, care nu numai că acceptă lucrurile aşa cum vin, ci este şi pe deplin conştient de alegerile sale şi de consecinţele lor. Atingerea scopului (vindecarea Nicolei) coincide ca moment de timp cu moartea iubirii, acceptată şi ea ca atare. Prăbuşirea lui, presimţită şi asumată, pentru salvarea ei. Astfel, totul prinde o altă nuanţă iar declinul lui nu mai poate fi privit ca un destin tragic de tip moiră, îm­potriva căruia nu se poate face nimic, ci mai degrabă ca un destin asumat sau ca un sacrificiu de sine în favoarea binelui celorlalti.

De ce tender is the night? Poate pentru că tot ceea ce mai poţi simţi la final, pe lângă o blândă acceptare, este duioşie… şi, cine ştie, poate puţină melancolie!

Ioana Baciu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de