Relecturi – Umberto Eco, Numele trandafirului

De . Categorii: Numărul 5-12/2009, Numere revistă, Relecturi (Ioana), Rubrici

Etichete: , , ,

Relecturi – Umberto Eco, Numele trandafirului

Publicat în October 10, 2010 , o comentarii

A citi – a reciti. Există Cărţi care ne seduc, ne fac să le iubim şi ne dau peste cap întregul sistem de valori. Sunt pagini a căror amintire rămâne impregnată în vălurile memoriei noastre mult timp, la care gândurile noastre se întorc mereu, a căror fascinaţie continuă să se facă simţită şi după ani. Noi ne continuăm drumul, cunoscând noi cărţi şi noi înţelesuri. Apoi, într-o zi, fără niciun preaviz, aparent fără un motiv special, recădem în mrejele acelor Cărţi. Iar dacă râul în care intrăm nu este niciodată acelaşi, e clar că nici noi nu mai suntem aceiaşi. O relectură ne poate arăta că unele cărţi au o vârstă a lor şi că, odată depăşită aceasta, farmecul scade în intensitate. Amintirea lor rămâne într-un sertar al sufletului nostru, ele având marele merit de a ne fi ajutat să ne formăm. Există totuşi şi cărţi care primesc noi şi noi interpretări cu fiecare nouă lectură, al căror farmec pare să crească pe măsura ce timpul trece. And we keep falling in love with them…

//////

În general, relecturile pe care le-am făcut în timpul facultăţii au fost adevărate revelaţii: urmările înţelegerii unui concept precum „cititor model” sunt uimitoare. Această carte este totuşi o excepţie. În sensul că, în ciuda vârstei şi a lipsei de experienţă, şi prima lectură mi-a oferit o imagine destul de amplă asupra a ceea ce înseamnă un roman polifonic. Majoritatea celor care citesc pentru prima oară cartea urmăresc cu interes romanul poliţist şi – eventual – povestea de dragoste înglobate în complexul demers al lui Eco (aşa cum au făcut, de altfel, şi cei care au făcut filmul – pe care nu aş vrea totuşi să îl critic), ajungând însă la final fără să înţeleagă (sau şi mai grav, fără măcar să se întrebe) de ce romanul se numeşte Numele Trandafirului. Eu am avut norocul să am un profesor de română al cărui autor preferat era Umberto Eco.

Romanul este plin de capcane în care cititorul ingenuu poate cădea cu uşurinţă. Teoreticianul şi romancierul conlucrează într-o armonie perfectă, iar prima impresie a cititorului este aceea de a fi greşit şi de a fi pus mâna pe un tratat de filologie sau pe o ediţie critică a unui manuscris. Umberto Eco – de data aceasta ca personaj al propriului său roman – scrie un fel de prolog în care explică istoria manuscrisului în posesia căruia a intrat şi despre care susţine că ar fi real (care va fi romanul în sine) şi motivele pentru care – în ciuda tuturor dubiilor – a ajuns să îl publice: „Şi acum mă simt liber să vă povestesc, din pură plăcere fabulatorie, istoria lui Adso din Melk şi îmi produce plăcere şi mângâiere faptul că o găsesc atât de incomensurabil îndepărtată în timp (acum când veghea raţiunii a alungat toţi monştrii pe care somnul său îi născuse), atât de glorios lipsită de legătură cu timpurile noastre, atât de atemporal străină de speranţele şi de siguranţele noastre.”

O notă (tot a personajului Umberto Eco) explică unele noţiuni prea puţin familiare cititorilor timpurilor noastre, necesare însă pentru a înţelege modul în care este împărţit manuscrisul. Locaţia este o abaţie, iar timpul (aşa cum ne avertizează încă de la început autorul-personaj, îndepărtat): sfârşitul lui noiembrie, anul 1327. Sunt şapte zile cărora le corespund şapte părţi în care se vor succeda o serie de evenimente (şi de crime), care vor primi o interpretare apocaliptică şi spre a căror rezolvare ne dorim cu toţii (cititori empirici, cititori model, protagonişti) să ne îndreptăm. Poate din acest motiv romanul poliţist este cel mai simplu de întrezărit şi de urmărit. Matutini, Laudi, Prima, Tertia, Sexta, Nona, Vesper şi Completa sunt momentele unei zile monahale.

Referinţele intertextuale sunt multe şi, în afară de cele ce trimit la tot felul de erudiţi religioşi, poate cea mai importantă este trimiterea la Borges şi la ideea de bibliotecă-labirint. Totuşi, dacă la acesta raiul avea formă de bibliotecă, în romanul lui Eco – în ciuda amplasamentului (abaţia) – aceasta pare a fi un iad terestru. În definitiv, mobilul crimelor este tocmai o carte despre a cărei existenţă reală nu se ştiu multe (a doua carte din Poetica lui Aristotel, cea despre comedie şi râs). În finalul cărţii, când deja se află vinovaţii şi motivele crimelor, Guglielmo va întreba de ce tocmai această carte. Răspunsul este unul pe care Eco însuşi pare a-l rosti ironic prin gura lui Jorge: „Această carte ar putea să îi înveţe pe oameni că eliberarea de frică înseamnă înţelepciune.

Pagini întregi – ce nu ar fi putut fi scrise fără un studiu amănunţit şi foarte bine documentat – descriu amănunţit tot felul de secte care au existat şi polemicile dintre ele, polemici cărora le punea, de obicei, capăt inchiziţia. Toate crimele şi păcatele descrise în cele şapte zile (ce sunt comise de către oameni ai bisericii) par a fi puse în balanţă cu fapta tinerei de care se va îndrăgosti Adso, iar arderea sa pe rug ar vrea să şteargă atrocităţile comise de către însăşi cea care o condamnă la moarte. Totul e scris la modul cel mai ironic, iar autorul postmodernist pare a fi în permanenţă lângă noi, deşi bine ascuns, zâmbind ironic. Uneori este atât de cinic încât pune în gura propriilor personaje cuvinte şi replici moderniste sau postmoderniste. În polemica despre râs dintre Guglielmo şi bătrânul Jorge, cel dintâi spune la un moment dat: „Suntem pitici, dar pitici care stau pe umerii acelor uriaşi şi în nimicnicia noastră izbutim uneori să vedem mai departe decât ei la orizont”.

Alături de Adso şi cititorul empiric se va simţi absolut fascinat de personalitatea şi carisma înţeleptului Guglielmo – maestrul semiotician şi geniul calm care rezolvă, pe modelul lui Sherlock Holmes, toate misterele posibile şi imposibile. Sigur că citind Limitele Interpretării ne vom pune – involuntar – întrebarea: cât ne este permis să interpretăm? Nu este oare şi Guglielmo un fel de „adept al vălului” (la fel cum sunt aproape toate personajele lui Eco)? El însuşi recunoaşte în finalul romanului: „am urmărit o schemă falsă, iar vinovatul s-a potrivit.” Pentru că dincolo de a fi un roman poliţist, sau unul iniţiatic, sau unul de iubire, sau un roman polemic, sau o apologie a râsului şi un semnal de alarmă tras pentru a ne scoate din starea de a „amorţeală a minţii” ce produce monştri, romanul este o reală frescă a epocii, atât de veridic scris încât chiar pare a fi fost doar recuperat şi tradus de Eco.

De ce Numele Trandafirului? Ne răspunde Adso în finalul manuscrisului: „De la singura mea iubire pământească din viaţă nu-mi rămăsese, şi n-avea să-mi rămână vreodată, nici măcar numele.” Iar semioticianul Eco ne-ar explica mai bine: fără nume nu am putea reţine chipuri, figuri… nu am rămâne cu nimic.

Ioana Baciu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de