Scurt excurs olfactiv : noua literatură

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 1-4/2008, Numere revistă, Reviste culturale on-line

Etichete: , , ,

Scurt excurs olfactiv : noua literatură

Publicat în October 06, 2010 , o comentarii

Ne-am putea deda de această dată unei mişcări ce ţine de cercul hermeneutic. Partea va decide întregul, întregul va trimite la parte, chiar cu riscul de a sacrifica uneori ceea ce ar trebui (cel puţin în mod teoretic) să fie indi­vidualitatea şi vocea specifică a fiecărei scriituri. Şi vom insista pe varianta din urmă. Împotriva oricărei forme de protest : nu vom analiza acum voci luate separat, ci felul în care înţeleg ele să se împletească în vederea unei, hai să-i spunem, unităţi.

Ce face totuşi „noua literatură”? ce propune şi încotro se-ndreaptă? Greu de exprimat în cuvinte. (Aici, pentru o lămurire suplimentară a cititorului, ar fi nevoie de o inserţie vizuală : un mediu virtual populat cu lungi şiruri de trepte, Ochiul derutat ce urcă şi coboară, ce rătăceşte pe culoare pustii, unele luminate, altele nu prea, şi câteva rotiri efectuate în jurul axei sale, însoţite de variaţii de tensiune şi efecte de luminozitate. Cum simţul olfactiv prea greu poate fi controlat în astfel de reprezentaţii, rămâne să vă induceţi, odată cu pătrunderea în fiecare cu­loar, senzaţia provocată de aerul stătut dintr-o mansardă neaerisită, ce vine (firesc?) în completarea unei lungi excursii prin pădure). Foarte pe scurt, Noua literatură stagnează.

Dacă editorialul din primul număr promitea marea cu sa­rea, pagini (şi chiar rubrici) întregi dedicate celor mai proaspeţi debutanţi într-ale literaturii, multe alte pagini destinate scriitorilor (cvasi-cunoscuţi şi cvasi-consacraţi ai) noului val, ce a rămas, nu e decât ceea ce probabil în absenţa oricărei naivităţi de cititori împătimiţi, ar fi trebuit să intuim. Adică o promisiune. Primele câteva numere să zicem că mai păstreaza încă iluzia – nu ştim ce va urma, faptul de a repeta tot aceleaşi nume ce s-au impus deja în lumea literară ar putea fi doar un mijloc de a-şi câştiga viitorii cititori (şi nu doar unicul punct de sprijin) – prin urmare ne facem speranţe, mai deschidem un număr, două, mergem progresiv, încet, dar sigur, aşteptăm ca aerul să devină din ce în ce mai proaspăt, mai înţepător, revigorant şi pe alocuri chiar neliniştitor şi, dintr-o dată, realizăm că drumul nu mai coteşte nicăieri, că se închide exact în momentul în care ne plănuiam saltul, că peisa­jul râvnit s-a îndepărtat tot mai mult de ceea ce de fapt aşteptam din această călătorie. Mai exact, vedem că de la primul la ultimul pas nu s-a schimbat mai nimic. Decorul aproape identic, atmosfera la fel, critica literară (asta dacă se poate vorbi cu adevărat despre critica literară în cazul unei reviste ce respinge din start – şi, concret, din primul editorial – orice spirit polemic [aici vom mai reveni]) cam în aceeaşi direcţie, şi cum nu ar fi fost de-ajuns, ne găsim înghesuiţi între pereţii deveniţi din ce în ce mai strâmţi, suprimând aerul şi orice formă de mobilitate, ca să nu mai vorbim despre vreo potenţială deschidere.

Şi iată că N.L. nu face decât să se răzvrătească împotriva direcţiei pe care ea însăşi şi-a impus-o. Cum? Păi e foarte simplu: întâi şi-ntâi caută să amăgească: prezentul va fi criteriul absolut (aici va urma în mod firesc şi selecţia între valoare şi non-valoare), vocile tinere îşi vor găsi un spaţiu al lor etc., etc. … şi apoi, fie din lipsa talen­telor numai-bune-de-promovat, fie dintr-o comoditate prea firesc adoptată, fie din alte motive, mai obscure, remiza: N.L. nu va putea rezista tentaţiei de a-şi construi şi susţine propria ierarhie, de a ridica încă din primele numere piedestaluri pe care le va considera infailibile şi pe care le va purta cu un orgoliu tacit ca pe simboluri ale avansatului său standard cultural. Aici va trebui totuşi să admitem câteva nuanţe. – Fireşte că e o plăcere (pentru oricare dintre noi) să o întâlnim număr de număr pe Si­mona Popescu. Fireşte că e o plăcere să îi citim opiniile (sau, în general, textele). Şi fireşte că e o plăcere să citeşti şi alte texte (ale altor scriitori ai noii generaţii) mai ales când e vorba de texte (atât de) bine scrise.

Dar marea problemă a revistei începe tocmai aici : fascinată de forţa anumitor discursuri, uită că miza ei era una în permanentă mişcare. Că prin chiar această miză, îi era interzis să se oprească din drum, chiar şi pentru a mirosi îndelung o floare mai intens parfumată. Că noua literatură nu se va fi oprit la trei-patru nume de calibru. Că Noua literatură, prin chiar natura ei e lipsită de o bază securizantă care să îi apere locşorul călduţ pe care şi l-a smuls din imensitatea arborescentă a orizontului cul­tural. Că, între timp, aşa-zisa nouă literatură a continuat şi continuă să se scrie. Şi că, prin urmare, şi ea, N.L., dacă mai ţine la sloganul ales, ar trebui la rândul ei să se reînnoiască.

Dar să trecem mai departe. Şocul l-am depăşit, am strâm­bat din nas, ne-am resemnat şi la gândul că putem respira doar aerul ce intră pe lângă fereastra înţepenită (de intrat mai intră, chit că anevoios), aşa că ne facem curaj şi o luăm încă o dată de la capăt. Promisiuni înşelate, ne-am promis să supravieţuim.

Ce încercăm acum să surprindem este o anumită direcţie pe care se presupune că ar trebui să o aibă o revistă şi, implicit, fiecare număr al acesteia (şi nu mă refer aici la promovarea literaturii tinere – fapt deja subînţeles – ci la felul în care e gândită şi orientată publicaţia). Surprinzător sau nu, N.L. încearcă, la rândul ei, o reţetă. Are, pentru început, un editorial; editorial a cărui relevanţă nu o prea văd, dat fiind că subiectele abordate sunt de prea multe ori… nu tocmai inspirate, uneori nesărate sau cel mult ila-re. Să zicem: simple exerciţii în vederea mângâierii or­goliului vreunui cititor mult prea pasionat de anecdoată. Mai e apoi şi un interviu – uneori lung şi interesant, alte­ori doar lung. Şi cronici… câteva. Şi, poate ce ar fi trebuit să treacă drept piesa de rezistenţă – un dosar (ce încearcă să se impună triumfal, undeva între recenzii, articoluţe şi poze împrăştiate), la rândul său, inspirat şi nu prea, nemaiştiind nici el unde se află. Iar astfel revista eşuează într-un talmeş-balmeş cu pretenţii, încercând să-şi cop­ieze îndeaproape înaintaşii (revistele consacrate, adică), pretinzând că, de fapt, se rupe de ei, că a crescut pur şi simplu (de unde? din ce?), fără vreo tradiţie, fără vreo sursă din care să îşi culeagă inspiraţia.

Nu, nu-i vom reproşa Noii literaturi că nu promovează tradiţia. Nu-i vom reproşa că a încercat să împrospăteze puţin aerul în mediul de la care se revendică (idee de al­tfel binevenită). Îi vom reproşa însă (cum altfel?) că din prea mult zel şi prea puţin discernământ, a amestecat fla­coanele, rezultatul nefiind altceva decât o nouă formă de asfixie. Ludicul, departe de a se mai putea susţine într-o astfel de zonă, i-a cedat (voluntar/involuntar) locul bur­lescului. Şi asta nu în unu – două cazuri izolate. E drept că aici va trebui să amintim din nou faptul că interesul nostru nu e de a suspiciona şi mai apoi de a decon­strui o manieră anume (care, după cum bine ştim, e pur individuală, subiectivă şi deci irelevantă în cazul de faţă). Trebuie să recunoaştem şi faptul că intenţia a fost, poate de multe ori, una bună. Să promovezi literatura scrisă azi într-o lume ce încă mai suspină după tradiţii apuse este în fond un act de curaj. Căci ruptura într-o formă sau alta, faţă de ceea ce era, nu atât legitimat (de argumente legitimatoare va trebui să se servească şi noua literatură), cât deja intrat în desuetudinea unui vraf de titluri care se cade să figureze în orice bibliografie respectabilă, dictând şi proferând legi nescrise, ruptura aşadar, ocol­ind pe cât posibil orice tentaţie nihilistă, trebuia (chiar era de dorit) să se producă. Şi ce mai rămâne încă de văzut, este sub ce formă. Sau cu ce sacrificii. Pentru că da, N.L. merge numai pe principiul actualităţii, fie că e vorba de artă plastică, film, literatură, sau teatru. Şi în de­lirul selecţiilor, cum e şi normal, lasă o groază de aspecte la o parte. Printre care unele importante. Şi ne vom opri la un singur exemplu.

Ştim deja că nu suntem primii în a-i reproşa N.L. faptul de a fi defavorizat poezia. Ştim şi că numărul din ianu­arie/ 2008 încearcă să îndrepte această greşeală şi, într-un anumit fel, să se justifice. Dar a dedica poeziei un număr (după atâtea altele care au tratat domeniul cât se poate de marginal) mi se pare o scuză insuficientă. Fireşte, po­ezia nu lipseşte în totalitate din revistă. Ea poate fi uneori reperată prin câte-un cotlon întunecos, unde singura im­ presie pe care o mai poate lăsa e aceea de „umplutură” menită să acopere spaţiul gol. Mai apare şi câte un volum de poezie recenzat în maxim jumătate de pagină. Dar asta e deja critică şi nu poezie.

Şi poate că situaţia nici nu e chiar atât de gravă, dat fiind că pentru unii literatura se poate lejer reduce la proză. Însă atunci nici pretenţia de a mai trata un teritoriu al cărui incontrolabil sfârşeşte prin a-i copleşi pe cei cu care interacţionează, apărându-le mai curând ca o povară. Sau, mai există poate şi tendinţa de a-ţi orienta lecturile în funcţie de ce urmează să scrii, şi anume „cărţi, adică proză, care este altceva decât poezia” (aici bănuiesc o construcţie ce se vroia spirituală, dar care, sincer, chiar nu are haz). Deci, poate problema poeziei ţinea, fără ca noi s-o ştim, de politica revistei.

Şi dacă tot am ajuns la partea glisărilor „stilistice”, nu ar fi rău să mai constatam câteva constatări. Aici poves-tea se mai complică un pic ; drumul principal a ajuns la bifurcaţie – bifurcaţie aparentă, însă, cum rămâne de văzut. Mai întoarcem paginile, ne mai oprim visători asu­pra unei fotografii (pe latura artistică momentan chiar nu am reproşuri), a unui interviu, a unei pagini de film şi, ici-colo, titluri incitante încep să apară. Trist e când în urmă rămâne doar titlul. Sau, eufemistic spus, când orizontul de aşteptare e complet înşelat. Când articolul promite, dar nu dă decât pe jumătate. Aici nu vreau să se înţeleagă că articolele sunt neapărat de o calitate îndoielnică. Nicidecum. Multe îşi aleg subiecte pasionante (sau care, cel puţin, stârnesc curiozitatea) şi se desfăşoară ordonat şi sistematic, sunt cuprinzatoare, si poate în unele cazuri îndeplinesc exact ceea ce şi-au propus (dacă doar atât şi-au propus) : adică să informeze. Însă, deşi vizibil docu­mentate, se întâmplă să eşueze într-un didacticism deran­jant ce ia mai degrabă forma unui soi de „introducere în disciplina cutare”. Iar aici scriitura ajunge aproape să se autosaboteze.

Şi în aceeaşi direcţie merge şi ce spuneam la un mo­ment dat de spiritul polemic. Bineînţeles că nimeni nu vrea să cultive în braţele culturii legea junglei. Prea puţini sunt cei ce îşi vor fi luând odată cu condeiul şi masca înveterată a criticului care taie şi spânzură. Doar că e firesc să existe opinii divergente, în general, opinii (asta desigur, dacă nu mai credeţi într-un adevăr absolut sau in sensuri de tip structuralist) care este şi mai firesc să fie susţinute (si argumentate). Chiar dacă în joc sunt orgolii ce nu pot fi menajate. La fel cum deconstrucţia nu trebuie confundată cu nihilismul (căci ştim deja prea bine diferenţa dintre termeni) aşa nici zona literaturii (cu centrul şi marginile sale) nu trebuie redusă la ceea ce în şcoală numeam „desfăşurarea acţiunii”. A fi polemic nu înseamnă neapărat a fi „agresiv” ; iar absenţa totală a polemicii nu conduce negreşit la un discurs obiectivant, ci uneori riscă să cadă în platitudine. Şi cum bine zicea şi Ion Bogdan Lefter cu privire la cronica literară, „fără independenţă de opinie nu există critică adevărată”.

Am înţeles totuşi că N.L. nu urmăreşte îndeaproape nimic din toate acestea. N.L. „nu vrea să fie o revistă polemică”, nu se vrea nicidecum exclusivistă, neurmărind decât să surprindă „diversitatea literară ce se scrie azi”. Reuşeşte, nu reuşeşte, sunt lucruri pe care deja le-am discutat. Ce rămâne însă în continuare de descoperit este dacă se va putea vorbi sau nu de o prezenţă (versatilă, polifonică plurală).

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de