Scurte istorii personale. O incursiune în filmele lui Corneliu Porumboiu

De . Categorii: Dosare, anchete, Noua cinematografie, Numărul 1-3/2010, Numere revistă

Etichete: , , , , , , ,

Scurte istorii personale. O incursiune în filmele lui Corneliu Porumboiu

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

A fost odată ca niciodată un bloc gri. Blocul respectiv trăia liniştit în comunism şi nu şi-a schimbat prea mult faţada în tranziţia spre democraţie. Blocul gri, comunist sau nu, îl regăsim în toate filmele lui Corneliu Porumboiu. Filmele de autor, scrise şi regizate de acesta, conţin şi propun o viziune minimalistă, centrată pe lumea de după comunism. Regizorul nu crede în tranziţie sau cel puţin în transformări spectaculoase, societatea românească pe care o filmează şi pe care încearcă să o regizeze nu a spus adio trecutului, dar îşi poartă, în schimb, armura mult prea grea a prezentului.

Corneliu Porumboiu caută în filmele sale o identitate românească pe care o subiectivizează, caricaturizând-o, uneori, în direcţia Caragiale sau într-o altă direcţie: cea a cuplului comic Stan şi Bran românizaţi (Stan and Ollie, în versiunea originală). Filmele anilor ’20 -’50, intrate mult mai târziu pe piaţa cinematografiei româneşti, se regăsesc, în mod particular şi colorat mioritic, în A fost sau n-a fost şi în filmul de scurt metraj, Călătorie la oraş, în care cuplul Ion Sapdaru/Nea Gigi şi Constantin Diţă/tânărul învăţător reinventează comicul de situaţie şi umorul românesc printr-o stângăcie asumată, apăsător-comică a actorilor, figuranţi într-o „Românie medie” (aşa cum o numeşte regizorul însuşi). Râsul greu controlabil, încordarea sau minunarea sunt reacţii care nu lipsesc în timpul vizionării unor filme precum Călătorie la oraş (2003, premiu la Cannes), Visul lui Liviu (2004), A fost sau n-a fost? (2006, două premii la Cannes, premiul Gopo pentru cea mai bună regie) şi mai noul şi foarte-premiatul, Poliţist, adj. (2009, premiul juriului la Cannes şi al criticii internaţionale de specialitate – FIPRESCI). O sursă foarte importantă în filmele lui Porumboiu, alături de influenţele din neorealismul italian în cinematografie, este observaţia atentă a României medii pe care o transpune în istorii personale. Regizorul admite că îşi construieşte personajele pornind deseori de la o persoană reală sau de la situaţii cotidiene, astfel încât doza de realism şi autenticism dobândeşte procente însemnate în structura filmelor sale – Porumboiu foloseşte chiar şi actori neprofesionişti, cum este vânzătoarea din Poliţist, adj.

„Dar viaţa, cum zice Andreea Marin, e plină de surprize” (Pe aripile vinului)

Primul foarte scurt metraj, Pe aripile vinului, este o declaraţie cinematografică a regizorului care-şi va stabili zona de interes într-un spaţiu provincial. Viziunea este minimalistă, decorurile nu sunt construite, ci închiriate, pe o perioadă limitată de timp, din realitatea cotidiană. E doar o zi din viaţa unui tânăr întors în satul natal care asistă şi contribuie la spectacolul comico-tragic al indivizilor pentru care consumul de alcool este un sport zilnic. Ca o ironie, îşi va rata viitorul (vrea să plece în străinătate) tocmai din cauza unei concentraţii prea mari de alcool în sânge (deşi nu bea). Absurdul de acest tip va izbucni şi în filmele ulterioare ale regizorului. Finalul e o retragere în propria-i soartă lipsită de speranţă, reprezentând o aderare la lumea din jur. De fiecare dată, în filmele lui Porumboiu nu vei găsi finaluri fericite, ci doar un cadru de filmare suspendat momentan.

„Simpozion: 854 de ani de cultură şi civilizaţie” (Călătorie la oraş)

Nea Gigi, un sătean onorabil, cu doi copii din flori, îl caută într-o zi pe primarul satului, care-şi sărbătoreşte ziua, pentru a-i da un cadou. Bineînţeles, Nea Gigi nu-l caută pe dom’ primar doar de dragul de a-l felicita, el are treabă la oraş unde va merge cu învăţătorul satului. Pe drum află că poate genera lumi virtuale şi multe alte lucruri inimaginabile cu ajutorul unui computer. Poate fi sesizată aici o declaraţie artistică a regizorului, care tocmai asta propune prin filmul său: o viziune, nu departe de realitate, în care poate include ce-şi doreşte din lumea rurală. Cei doi actori principali vor merge la oraş pentru a-i cumpăra un WC primarului şi pentru a lua calculatorul trimis de la guvern care, ca fapt divers, nu are unitate centrală. Nu că ar fi importantă. Femeia de la primărie n-are timp să dea explicaţii: „Noi aşa l-am primit, domnule. Hai domnule, că pierd focurile de artificii, ce mă iei cu treburile astea.”

Efectele vizuale sunt înlocuite în filmele lui Porumboiu cu zgomote de fond care rămân needitate pentru a păstra atmosfera familiară: câinii latră, gâinile scot sunetele caracteristice speciei (ca şi gâştele, de altfel), uşa trântită atenuează vocile actorilor şi potenţează efectul de real căutat de regizorul român. Pitorescul din Călătorie la oraş e de un comic spumos: Nea Gigi îşi face de trei ori cruce când trece pe lângă biserică, poartă o geacă de piele neagră şi un fes de aceeaşi culoare, iar reacţiile neaoşe sunt foarte bine jucate. Călătoria la oraş nu se lasă fără o bătaie zdravănă pe care o încasează învăţătorul şi fără două furturi mici: pentru că doi hoţi le fură banii de WC, Nea Gigi are grijă să fure, la rându-i, un WC din primăria oraşului.

Ironia tăioasă la adresa universului citadin e sesizabilă în fiecare gest regizoral, chiar şi pancarta pe care stă scris „854 de ani de cultură şi civilizaţie de la atestarea oraşului” devine un simplu pamflet. WC-ul, respectiv computerul (fără unitate) sunt surprinse într-un ultim cadru în portbagajul maşinii. Camera de filmat rămâne în urmă, iar maşina din epoca de aur se îndepărtează. Lumina proastă şi imaginea neclară sunt într-un acord perfect cu tăcerea şi dezamăgirea tânărului învăţător. Coloană sonoră e de Zdob şi Zdub: Everybody in the casa mare. Cadru suspendat.

„ În noapte aia am visat clar, limpede” (Visul lui Liviu)

În aceeaşi direcţie merge şi Visul lui Liviu, un film despre visul imposibil din perioada de tranziţie românească, pe care Liviu nu şi-l poate aminti tocmai pentru că este inconsistent şi imposibil de îndeplinit în realitate. El visează în cele din urmă că ajunge la mare, după ce renunţă la Marina (iubita celui mai bun prieten, pe care a lăsat-o însărcinată şi la care renunţă pentru a evita acelaşi destin de părinte vinovat, incapabil să-i ofere un viitor fiului său). Scena cu Liviu visând clar, atunci când deschide uşa înspre mare (la lumina unei lumânări pe care o ţine un copil care seamănă cu Buddha) e puţin afectată de kitsch, poate şi din cauza rupturii de registru. Un alt punct slab ar fi jocul teatral-şcolăresc al Marinei. Liviu (Dragoş Bucur) pe de altă parte îşi joacă rolul perfect (l-aţi văzut în Marfa şi banii, Boogie, Hârtia va fi albastră, Poliţist, adj. etc.), iar anul acesta fost ales pentru proiectul internaţional Shooting Stars (2010), din cadrul festivalului de film de la Berlin.

În lipsa propriului vis, Liviu ajunge să-i întrebe pe toţi ce anume visează ei noaptea, ca şi cum visele ar fi importante într-o lume în care speranţa dispare, în doze mici şi sigure, zilnic. Într-o noapte, visătorul vrea să ia trenul spre mare, dar este alungat de gardian: „Nu circulă trenurile noaptea”, aşadar nu există scăpare. Banii pe care îi strânsese pentru mare sunt împrumutaţi de părinţii lui pentru a-l trimite pe fratele mai mic la muncă în Israel: noul vis românesc.

„Rodico, unde e dicţionarul ăla mitologic?”

Nea Pişcoci: „Domnule, am făcut şi noi revoluţie cum am putut. Am făcut şi noi revoluţie în felul nostru.” (A fost sau n-a fost?)

Am ajuns la a patra vizionare a filmului de lung metraj A fost sau n-a fost? şi mi se pare, în continuare, un film foarte bun din toate punctele de vedere (reacţiile criticilor de film par a converge în aceeaşi direcţie).

La un nivel aşa-zis superficial, pe care îl văd ca fiind esenţial în filmele lui Porumboiu, se regăsesc, în prim plan, trei istorii personale, pierdute în cotidian: în micul dejun, în udatul florilor din apartament, în strângerea firimiturilor de pe masă, în scosul instalaţiei pentru pom sau în plătitul datoriilor (aceste secvenţe vor fi mult mai atent construite, surprinse de o cameră leneşă, în Poliţist, adj.). Băieţii care stau în faţa blocului şi studiază o maşină străină sau întrebările foarte importante în viaţa cotidiană („Ce faci, urci în faţă?”) nu sunt material inutil în filmele lui Porumboiu, dimpotrivă, ajung să ofere consistenţa realului. Dozele de ironie şi comic absolut genial de situaţie fac ca filmul acesta să provoace accese de râs.

a.) Studiu de caz. A fost sau n-a fost revoluţie în oraşul nostru?

Barmanul: „Care revoluţie?”

„Nu ştiu ce tot te agiţi cu revoluţia asta, oricum nu mai interesează pe nimeni.” (amanta lui Jderescu)

Orice discuţie legată de Revoluţia de la 1989 începe cu o problemă legată de curent şi de transmiterea în direct a plecării lui Ceauşescu şi se termină cu aceeaşi problemă: becurile se aprind pe rând sau nu? Cum se întâmplă o revoluţie şi cum se răspândeşte în ţară?

Scena din studioul de filmare improvizat e o bijuterie: Pişcoci îşi pune probleme fireşti pentru orice pensionar care e interesat de factura la curent, realizatorul Jderescu îşi face cruce înainte să intre în direct, planul se lărgeşte şi cei doi invitaţi sunt surprinşi într-o poziţie stingheră. Jocul actorilor e minunat. Profesorul Mănescu stă cu mâinile strânse, Nea Pişcoci ia foi din faţă realizatorului, face bărcuţe şi spune un „bună ziua” mecanic, ca în prima zi de şcoală, pentru că se află pentru prima dată la televizor. Ion Sapdaru (Mănescu), veteran în filmele lui Porumboiu, e grozav: tuşeşte puţin, îşi caută tonalitatea potrivită a vocii şi este surprins în prim plan cu un chip stânjenit. Camera se mişcă, trece brusc de la cadre largi la cadre strânse, total neprofesioniste şi asumate regizoral, iar replicile sunt mai mult decât amuzante (Mănescu: „Protestam. Păi … ce se striga: Jos comunismul, jos Ceauşescu, Timişoara, Timişoara”; Pişcoci: „Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e.”). Camera mai cade uneori, alteori cadrul este distrus de cameramanul care doreşte să recupereze bărcuţele lui Pişcoci – neutru şi puţin plictisit.

Când am văzut întâia oară filmul a rămas problema cărţii de mitologie pe care regizorul alege să o introducă chiar la începutul filmului (Jderescu caută cartea de mitologie care e undeva după un bărbos – Platon sau Aristotel). Una din posibilele concluzii ale filmului este aceea că Marea Revoluţie de la 1989 a poporului român suferă o denaturare sau o nuanţare a percepţiei atunci când este privită sau recuperată subiectiv (cazurile individuale sunt prezentate foarte natural, fără favoritisme regizorale şi fără să se impună un cod moralizator). Fiecare individ vine cu versiunea şi cu adevărul său personal: unii au fost eroi, alţii au ieşit în pieţe după plecarea lui Ceauşescu, unora le-a părut rău că a venit revoluţia pentru că Ceauşescu le promisese 100 de lei (pe care nu aveau să-i mai primească), pentru câţiva ziua revoluţiei poporului român e ziua când s-au certat cu nevasta, alţii au mers la tăiatul porcului şi unii au fugit să-şi cumpere un brad de Crăciun (ca tot omul) şi, evident, mai sunt unii pentru care viaţa în comunism era… mai bună. De aceea poveştile lor personale nu se pot întâlni într-o singură versiune şi nici nu au un singur adevăr. Aparent şi puţin tulburător, revoluţia nu a avut un singur act. Tocmai acest timp al absurdului e prezentat în filmul lui Porumboiu. De aici toată rătăcirea în secunde şi minute (12:08) legată de prezenţa profesorului Mănescu în piaţă şi tot scenariul aberant propus de personajul Jderescu (acesta calculează cu aviditate fiecare minut şi poziţia aferenă fiecărui erou revoluţionar sau martor în piaţa oraşului). Realizatorul aşteaptă lămuriri şi aflarea marelui adevăr, însă ancheta sa poliţienească nu va duce la nimic. Întrebările cu majusculă şi răspunsurile scrise tot cu majusculă devin imposibile. Rămân încordarea, ruşinea, neputinţa şi stângăcia unor indivizi care nu au fost eroi, dar care sunt chemaţi să dea o lecţie de istorie. Întrebarea care dă titlul filmului se deconstruieşte singură, de bună voie şi nesilită de nimeni.

Filmele lui Porumboiu reuşesc să recupereze poziţia marginalului şi importanţa istoriilor personale. Trebuie menţionat, de asemenea, jocul superb al actriţelor şi partitura lor care desăvârşeşte fiecare cadru casnic: Doamna Mănescu (Mirela Cioabă) şi Doamna Jderescu (Luminiţa Gheorghiu). Fiecare rol marginal este la fel de bine jucat (intervenţiile telefonice rămân memorabile, ca toate celelalte roluri din acest film perfect, alături de interpretările magistrale ale celor trei actori principali: Mircea Andreescu (Nea Pişcoci), Ion Sapdaru (profesorul Tiberiu Mănescu) şi Teodor Corban (Jderescu). Finalul emisiunii din studio e încărcat de tristeţe, şi tăcere, şi stângăcie, şi ruşine şi multă vulnerabilitate. Existenţa în oraşul în care a fost sau n-a fost revoluţie continuă, luminile se aprind, străzile sunt goale, blocurile la fel de gri. Câteodată mai ninge chiar şi în luna martie. Bucuraţi-vă.

„Nu mai ştii sensul cuvintelor pe care le foloseşti”

Nu doamnă, păzesc groapa asta de aici. Au rămas nişte piese nemontate şi să nu le fure nimeni. (Poliţist, adj.)

Dacă veţi citi cronici (de la noi sau din Vanity Fair) sau dacă vă veţi dori să aflaţi părerile unor prieteni în legătură cu acest film s-ar putea să aveţi parte de reacţii dintre cele mai ciudate: e un film despre conştiinţă, despre cuvinte, e un film poliţist de non-acţiune, e un film plictisitor pentru că stagnează şi nu se întâmplă nimic etc.

În primul rând, la nivelul construcţiei este clar că se păstrează un schelet aproape comic din scenariul foarte complicat al filmelor poliţiste de acţiune: aici, monstrul numit lege e trezit de o ţigară fumată de trei puşti de liceu. Toate clişeele filmului de acţiune sunt modificate genetic, alterate şi transfigurate într-un registru al non-acţiunii sau al acţiunii în slow-motion: filajul se face fără a se sesiza nimic spectaculos, raportul lui Cristi este scris şi citit cu o cameră care filmează fiecare rând, nimeni nu fuge, nu există urmăriri, ci doar aşteptări. Este interesant de observat că perspectiva tinerilor şi orice altă viziune a lor, în special a tânărului care va fi arestat, lipsesc. Cristi se întâlneşte o singură dată cu denunţatorul, dar puştiul pleacă repede şi nu oferă prea multe răspunsuri. Rămâne în prim-planul fiecărui cadru Cristi (acelaşi Dragoş Bucur), urmărit cu fidelitate de camera de filmat. Timpul în care nu se întâmplă nimic şi aşteptarea dusă la extrem sunt perfect dozate (o a doua vizionare este indicată, dar o a treia mi se pare deja dificilă).

Filmul nu are momente de suspans, nici dinamică pentru că spaţiul interior subiectiv, cel al conştiinţei, este locul aşa numitei acţiuni. Conştiinţa e în tăcere, în nealegere, în stângăcia gesturilor sale, în amânarea raportului final şi în verificările numeroase pe care Cristi le face la fiecare departament al secţiei de poliţie. În afară, nimic nu iese din zona absurdului cotidian: aceeaşi redundanţă, aceleaşi holuri, aceleaşi scări urcate, acelaşi dulap deschis şi închis şi, ca bonus, o melodie cu versuri ilogice dacă sunt luate ad litteram: „N-am să plec de lângă tine, dacă tu vei fi cu mine.”

b.) Studiu de caz asupra conştiinţei

Pe lângă folosirea neaşteptată a DOOM-ului, regizorul mizează pe stângăcia personajelor Cristi şi Nelu (Ion Stoica), care joacă, pe rând, rolul personajului inactiv. Scena are ceva dintr-un absurd şcolăresc, cei doi adulţi sunt ca doi elevi care învaţă alfabetul, Nelu scrie pe tablă, după dictare, iar şeful Anghelache (Vlad Ivanov, după rolul magistral Domnu’ Bebe din 4,3,2) vrea să-l ducă pe Cristi la adevăr, îi semnalează chiar şi singura greşeală pe care o face şi îl învaţă sensul cuvintelor folosind DOOM-ul – un fel de Biblie, mai nou). Nu râde nimeni. Colegul lui Cristi cere permisiunea să părăsească încăperea, dar nu o primeşte. Rămâne în cadru, puţin aplecat şi nu are replici. Nimeni nu greşeşte în afara unui sistem, atunci când greşeşte, plăteşte. Problema conştiinţei este tocmai lipsa unui sistem exact care să funcţioneze precis şi fără erori („să nu-mi pară rău”); chiar dacă are o intrare în DOOM, definiţia e mai puţin decât insuficientă.

Ultima izbucnire de absurd se regăseşte în scena finală în care se pune la cale un plan perfect pentru a-i prinde pe puşti: se va bloca fiecare ieşire, vor fi filmaţi, mai multe echipaje vor fi pregătite să intervină etc. Pregătirile sunt aproape penibile pentru că până la urmă „sunt copii”, aşa cum spune şi comandantul. Cu toate acestea, redundanţa unui mod de gândire şi a unui mod de acţiune îi obligă să aplice planul clasic şi, bineînţeles, litera legii. Cadru suspendat. Final necunoscut. Şi o întrebare personală: un DEX ’98 e cumva folositor?

Mai are rost să o spun? Aştept următorul film al lui Corneliu Porumboiu. Scrie un scenariu, dar nu a oferit nicio informaţie în plus în interviurile acordate. E superstiţios şi meticulos. Ca regizor şi scenarist e incredibil de bun, convingător şi cu o nuanţă aparte de umor românesc (o combinaţie tragi-comică de umor negru, tăios sau resemnat). Ar putea să încerce o schimbare de registru şi de locaţie, dar e destul de dificil, având în vedere că practică închirierea realităţii, a instituţiilor publice, a vânzătoarelor sau a băieţilor din faţa blocului etc. On verra.

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Mai multe articole de