Self reflections într-o oglindă oarbă (Cecilia Ştefănescu – Legături bolnăvicioase)

De . Categorii: Dosare, anchete, Literatura română de export, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , , , , ,

Self reflections într-o oglindă oarbă (Cecilia Ştefănescu – Legături bolnăvicioase)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Legături bolnăvicioase, disputatul, controversatul, aplaudatul, stigmatizatul, contestatul şi, nu în ultimul rând, ecranizatul roman al Ceciliei Ştefănescu este o carte des-pre care nu poţi să scrii obiectiv şi pretenţios (indiferent de sistemul de „pretenţii” la care te racordezi) fără să ai sentimetul că eşti nesincer şi inconsecvent, pe jumătate. Că trădezi, mai bine zis, o bucată a conştiinţei tale critice. Cea putredă, impresionistă, de neluat în serios. Concret, cea care vede în romanul cu pricina ceva bun, înduioşător, ba chiar, exagerând flagrant, un real şi bine-meritat suc­ces de piaţă. Cartea atrage, e un mic magnet pentru piesele şubrede din educaţia noastră literară şi, mai ales, pentru la fel de marile noastre lacune de lectură romanescă solidă. Făcând abstracţie de aceste două regretabile carenţe, e totuşi cu neputinţă să găseşti ingredientele unei lecturi de calitate în organismul dezlânat, deşirat, redundant şi metastazic al romanului care, pe măsură ce creşte, dezvoltă un sistem represiv împotriva lui însuşi, ajungând, final­mente, la autodistrugere. E ca şi cum ai încerca să asimi­lezi calciu privind un perete alb. Nu stipulez că autoarea ar fi lipsită de talent. Ba chiar îmi declar slăbiciunea pentru stilul ornant, răpitor, care salvează multe bucăţi din roman de o soartă hărăzită la iremediabile căderi în ridicol. Am încercat, tocmai în virtutea acestui fapt, să ignor inevitabi­lele-mi atitudini contradictorii, am anulat capriciile cauzate de alternanţele maladive ce par cu tot dinadinsul să sfideze orice logică narativă, am ţinut să rămân insensibilă la acele câteva porţiuni insulare cu adevărat ameţitoare, neputând uita felul în care sunt stinse de dialogurile seci, smulse cu forcepsul din logica metaforică aplicată, în general, pasa­jelor cu un pronunţat caracter diaristic. Am dat pe mute zgomotele de fond ale „frazei” spuse deficitare, caracteri­zate de o mare şi nesănătoasă doză de artificial. Am încer­cat, în sfârşit, să nu-mi pierd cumpătul şi să-mi concentrez judecăţile în direcţia identificării şi revelării câtorva aspecte ce ţin mai degrabă de sociologia literaturii româneşti care, iată, începe să circule şi peste hotare.

M-am gândit să dedic textul meu exculsiv motivului pentru care cartea Ceciliei Ştefănescu a avut parte de succes în Franţa şi de reţineri şi ezitări în critica literară (de ziar şi de blog) la noi. Acum, tot aspectul dihotomic al aprecierii de care te bucuri peste hotare, nu şi în patria mumă, mi se pare o problemă ivită ca de nicăieri, aproape absurdă în contextul şi-aşa problematic al lecturii pe care-am performat-o şi despre care voiam să scriu în avansul lecturii propriu-zise. Totuşi, dacă e să revin în matca datoriei mele interogative, am să înşirui doar câte­va probleme pe care, inevitabil, un mic search pe google pare să le ridice: de ce s-au bucurat legăturile bolnăvicioase ale Ceciliei Ştefănescu de atâtea aplauze în Franţa? De ce în Franţa se gustă genul acesta de cărţi care camuflează cu dibăcie istorisiri scandaloase, nefăcând, de fapt, altceva, decât să puncteze tocmai zonele lor sensibile? De ce româ­nii sunt încă obtuzi, de ce (ni se pare că) suntem plini de prejudecăţi? Răspunsul ţâşneşte, polimorf şi indecis, prin toţi porii unei cărţi a cărei miză este melanjul aproape greţos de dulce de pseudo-valori sentimentale. După anii ’90, plini de intoxicaţii literare cu publicaţii fantomă de o calitate cel puţin îndoielnică, devenim precauţi înainte de a înghiţi o atare combinaţie diabetică, servită la rece, o poves-te ambiguă scrisă cu o minuţiozitate aproape tendenţioasă, stăruitoare, şi tocmai din pricina acestei evidente atitudini reverenţioase în raportul scriere-narare, telling şi showing, incapabilă să transgreseze limitele unei triste mediocrităţi. O poveste din care, perfid şi curtenitor, se iveşte monstrul tricefalic al tuturor textelor multi-funcţionale şi multi-asortabile, curios investite cu anumite proprietăţi terapeu­tice: prietenia-dragostea-tandreţea. Trinitate exponenţială pentru reducţionismul nesimţit pe care simţim nevoia să-l practicăm citind, tocmai ea, cu tot prostul gust pe care-l atrage după sine ca un necesar efect secundar, este cea care le-a confirmat cititorilor occidentali că admirând-o pe Amélie Nothomb nu fac altceva decât să fie nişte admira­bili generatori de judecăţi de valoare. Nu fac altceva decât să stabilească trenduri în topurile literare de Bucureşti. Ca în secolul trecut. Doar că atunci era, în general, vorba de haine, haine reale, nu descrieri infinite şi obositor-per­sistente de garderobe din anii 90. Normal, nu ştim ce s-a întâmplat cu ţesăturile de-atunci, ce cadavre îmbracă, prin ce cufere putrezesc, dar ţesătura romanescă impusă ca bază pentru asemenea poveşti de budoar cu proprietăţi „alcaline” pare deja încolţită de molii. Şi, cu toată consideraţia pentru jumătatea „naivă” a fiecărui cititor aspirând la statutul de „profesionist”, aici ne aflăm totuşi în prezenţa unui mare şi binecuvântat kitsch debordând de excentricităţi slab sau de­loc susţinute. Şi aceasta din cauză că abundenţa de amintiri ecran a la Nostalgia lui Cărtărescu, de rebuturi sentimen­tale şi metafore atât de uzate că dacă ar fi piese vestimen­tare le-am putea transforma în cârpe de şters praful fără să cârtim, toată recuzita de teatru de provincie a poveştii cen­trale, pe sensibilitatea trasării căreia s-a tot insistat în vede­rea corelării ei cu alte fictive calităţi stilistice ale cărţii, nu reuşesc să concretizeze substanţa unui roman de recitit. Şi fiecare drum pe care crâmpeiele voit-neglijent aranjate care compun sweetest box-ul personajului-narator, compendiu de mituri şi născociri ale copilăriei, dar şi ramificaţiile co-nexe – colecţie de amintiri recente, pare să fie parcurs cu o grabă puerilă de a ajunge la final. Fiecare din aceste aven­turi descentrate se cere, parcă, rescrisă. Nici măcar găselniţa suspendării finalului nu funcţionează, nu mai satisface, şi poate tocmai din pricina prea atent gânditei sale pregătiri. De la condescendenţa obligatorie vizavi de spectacolul fetei-băiat, deposedat, din fericire, de orice valori ezoterice, al descoperirii şi refuzului feminităţii, a acceselor bulimice şi anorexice folosite drept fond pentru o relaţie făcută să sfârşească într-o fundătură emoţională, până la a ajunge să ne clătim ochii privind pe gaura cheii relaţii eşuate, relaţii care încep prost, un sâmbure de incest, un lesbianism ad­mirativ, auto-reflexiv, Anais Nin & June Miller-like e ca şi cum, vorba poetului, te-ai apuca de un mare proiect „de azi pe azi”: ajungi la oscilaţia schizoidă între saţietate şi un e-nervant gol în stomac.

E adevărat că nu coerenţa, coeziunea sau aspectul fluvial au fost mizele Ceciliei Ştefănescu scriind ale ei Legături bolnăvicioase. Aş zice chiar că urmărind modelul ei po­lemic, Cecile a noastră a dezvoltat un sistem romanesc epis­tolar cu sine însăşi, un sistem de self-reflections insistente într-o oglindă oarbă, paradox rezolvat printr-o convertire a ei în mai multe personaje interiorizate (Kiki, Alex), voit şi vădit „problematice”. Atâta doar că toată construcţia ca din cărţi de joc pe care o corespondenţă fără soluţie o clădeşte pe ruinele unei „perene” iubiri greu de explicitat nu numai că nu arată ca altceva (mai solid) decât ar fi, ci se şi năruie fără să fi produs măcar o brumă de iluzie „narativă” pură, apelând, în schimb, la surogate.

Olga Ştefan

Olga Ştefan

Mai multe articole de