SGB, SGB, spune-mi o poveste!

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , , ,

SGB, SGB, spune-mi o poveste!

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

Dacă vrei s-ajungi o mare sculă-n stradă, bine-nțeles,
Ține minte că mintea conduce pumnul, nu invers.

(Cheloo)

///

Volumul de debut al lui Stoian G. Bogdan (Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009) este, contrar voinței tematice sugerate încă din titlu, un proiect eterogen, dorința de unitate semantică fiind contrabalansată de o voce care, deși sigură pe sine, se demască în mici incoerențe stilistice în interiorul propriului discurs, semn că, deși SGB a păcălit majoritatea capcanelor tipice debutanților, câteva scăpări sunt totuși lăsate la vedere. La categoria atuuri, Stoian G. Bogdan surprinde prin lejeritatea și nonșalanța cu care “fură meserie” de la mai mari (beatnici, de exemplu), lăsându-te să te scarpini în vârful capului, undeva între pastișă gratuită și influență asumată și cristalizată. Iar până să te dumirești, derbedeul ia cheile mașinii tale de pe masă și dispare cu ea în trombă.

La categoria premii, Chipurile stă destul de bine. Volumul a apărut după ce manuscrisul a câștigat în 2008 Premiul pentru Poezie destinat autorilor sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor. Între timp a mai câștigat și Premiul Iustin Panța 2009 și, recent, Premiul Opera Prima al Concursului Mihai Eminescu de la Botoșani (2010). SGB nu e descoperit nici la capitolul critică, printre numele celor mulți care au scris despre Chipurile numărându-se: Paul Cernat, Cosmin Ciotloș, Irina Georgescu, Felix Nicolau, Dan Cristea, Gellu Dorian, Octavian Soviany, Oana Cătălina Ninu, Mihai Vakulovski.

În discursul acestui volum, tensiunea sâcâitoare, apăsătoare, inconfortabilă (iar aici aceste adjective sunt în mare parte pozitive) vine dintr-un balans continuu între imaginea unui sanatoriu și aceea a unui muzeu grotesc al statuilor de ceară (atenție, statui de provincie, foarte rar de București), între kitsch și dramă, între Grădina desfătărilor și coperta ultimului album al lui Nicolae Guță, între portret și peisaj urban, între hip-hop și lăutărească, între tonul violent și cel confesiv. SGB evită programatic pateticul și încearcă să aducă aminte acest lucru, atât sieși cât și cititorului, de fiecare dată când simte că discursul ar putea apuca astfel de căi (“încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu, fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine” – p. 7; „te ghemuiești într-un colț al salonului/ și-ai vrea să plângi dar parcă fuți finalul” – p. 70).

Tot programatic este și limbajul dezinhibat, oarecum natural și schematic naturalist, la fel și repulsia și impulsivitatea ce iau locul patosului, însă acest tip de scriitură poate avea și un revers al medaliei. Astfel, la nivelul plusurilor și minusurilor avem, pe de o parte, expresivitate austeră stilistic, dar surprinzătoare, mai ales la prima lectură, prin acea formă de specificitate pe care superstițioșii o numesc stil și romanticii o numesc inspirație sau talent (Ion sau Ioana – pp. 15-16: “eu eram un pârlit/ ea n-avea nici cinșpe ani/ furasem banii pentru avortul ăla/ de la colegul meu de cameră/ care la rândul său îi furase pentru avortul prietenei lui […] mi-ar fi plăcut să vină o copilă/ cu părul șaten negru blond vopsit ca al ei/ cu ochi căprui ca ai mamei/ bună și caldă ca mamaia/ sau un puștan/ haios cum eram eu/ evreu ca bunicu`/ și să îmi spună// orice” sau „toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină/ în palmele lor” – p. 33), pe de altă parte clișee de duh, venite dintr-o formă de “bagabonțeală” plină de oftică și hiper-iritabilitate, trecută prea sumar prin filtrul unei conștiințe poetice (”Scriu pentru că trăiesc” – p. 7; “dac-aș crăpa/ nici dracu nu mi-ar primi sufletul”; “Și pumnul, la mine, moare ultimul” – p. 14; “S-a luat lumina, mânca-i-aș pizda ei” – p. 22; “Oricum, ele au pierdut o pulă/ eu am pierdut un prieten drag.” – p. 48 sau “astăzi împlinesc 25 de ani/ zi de tot căcatu`/ n-am niciun chef/ în fiecare an e din ce în ce mai nașpa”). Aici poate SGB caută un efect de poantă gen Paraziții, însă, din păcate, lui Ombladon și lui Cheloo le iese ceva mai bine în interiorul propriei convenții (vezi versuri Paraziții de genul “vrei să-mi sugi pula, cheamă-ntăriri”, “Proștii par concepuți pe cale-artificială/ Că sunt mulți ai dracu` și n-au nicio boală” sau “Sunt într-o pasă proastă și am boală,/ La câte pase proaste am, mă iau ăștia în Națională”).

Mai pomenesc un singur aspect care mi se pare riscant: După ce rotunjește poemul-poveste, după ce îl încheie, SGB simte că trebuie să mai scrie o strofă-“morală”, de obicei într-un singur vers, dintr-o nevoie care ține de obicei de novici, aceea de a explica și a convinge prea mult, închizând astfel textul (Auzi, cititorule? Aici e punct, nu mai înainte și nici pe pagina următoare!). Dar să dau câteva exemple de astfel de închideri: “ah realitatea are bile sub prepuț” – p. 23; “spun că te iubesc ca să obțin chestii” – p. 30; “restul e istorie literară” – p. 39; “soarta mai face mișto uneori” – p. 46; “al dracu` viitor/ cu cât cinism îmi mai zâmbește” – p. 52. Acest reflex, venit probabil dintr-un instinct nativ/narativ, are de prea multe ori efect de poantă și prea rar efect literar pur-sânge, lucru care pe termen lung nu poate decât să dăuneze calităților stilistice.

Revenind la titlu și la expoziția freak-show pe care o anunță, e de menționat că versul din Chipurile se află de cele mai multe ori între un pastel al ororii (cu tonuri care anunță anxietăți morbide) și o narațiune tip William S. Burroughs (modelul sec și tăios Junkie, nu cel haotic din Orașele nopții purpurii), între o frondă tip Mircea Dinescu și un deget mijlociu gen Allen Ginsberg, între un asalt brutal B.U.G. Mafia și o cursă 1000 de metri garduri gen La Familia, între un bling-bling Snoop Dogg și o tânguire de factură și fractură Marius Ianuș. Toate acestea, dar absolut toate acestea pentru a spune câteva povești, mai mult sau mai puțin de cartier, unde accentul cade de obicei pe chipuri și mai puțin pe acțiune, pe “zicere” și mai puțin pe stil, pe narațiune și destul de rar pe liric. Cum observa și Felix Nicolau, aceste poeme-chipuri își găsesc legitimitatea mai degrabă privite ca fire care se întrețes, ca volum, nu ca texte separate, o colecție de mici povestiri cu infuzii lirice dure, genul de narațiuni cu bătaie înspre poetic pe care n-ai vrea să le citești nepoților înainte de culcare.

Privit ca fracturist întârziat, de pluton, SGB nu are șanse de supraviețuire, însă nu e neapărată nevoie să îl catalogăm astfel. Potențialul lui viitor volum poate fie să îl singularizeze, fie să-l îngroape. Personal, sunt indecis. Până la urmă, în peisajul poetic și editorial actual, e aproape un truism să constați că “viața e un meci la categoria grea” și că “vor veni vremuri mai bune,/ cineva îmi tot spune”. Contează mult mai mult cum o spui și de ce.

Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de