Sibiu – ce rămâne

De . Categorii: Diverse, Eseuri/Studii, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , , ,

Sibiu – ce rămâne

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Cum arată Sibiul post-festiv? Ar fi un demers lax şi prea docil aliniat la vocaţia de sportiv de performanţă an­grenat în competiţiile naţionale de aflat în treabă şi dat cu părerea să scriem că erau hârtii pe jos sau porumbei insalubri (if possible…). Alegem în schimb să exploatăm filoanele unui timid militantism pentru o altfel de atitu­dine vizavi de domeniul culturii în România (pentru care momentul Sibiu 2007 a fost, probabil, un punct nodal), asumând inclusiv eşecul articulării unor opinii pe deplin coerente.

Într-o abordare „economică” a Sibiului sub aspectul lui de capitală europeană, deja revolut, deja disputat în sensul asumării lecţiei organizatorice oferite, spun unii, mai mult ca o şansă, mai mult decât ca o recunoaştere, s-ar cuveni să marcăm distincţiile care ne-ar îndreptăţi să vorbim despre Sibiul „special” de anul trecut ca un motor al producerii de mutaţii în conştiinţa colectivă. Normal, ignoranţa a determinat mai degrabă absenţa reacţiilor la scară largă în rândul populaţiei (o întrebare importantă este: avem nevoie de reacţii masive pentru a declara o astfel de acţiune „reuşită”?). Însă modul în care ne raportăm, ca veşnici persecutaţi, la delimitarea acestui spaţiu şi investirea lui cu o titulatură cel puţin insolită în contextul de 3rd world nation al României actuale, stânjenitor, dar bine susţinut de un set de cauzalităţi şi cutume „personalizate”, este simptomatic pentru grila standard prin care am putea judeca Sibiul post-capitală culturală. Practic, riscăm să cădem într-o simptoma­tologie tipică: un oftat fără de consolare, însoţit de „a fost prea frumos pentru a rezista la noi”. Aşadar, tocmai în dauna acestei asumări cognitive la nivelul formal al logicii informaţiei colportate şi hiperdiluate, tocmai pentru a evita capcanele pe care prestabilirea anumi­tor elemente care se înscriu drept emblematice în para­metri meniţi să determine gradul de legitimitate al mai sus-numitei titulaturi pe care oraşul Sibiu a purtat-o în 2007, am preferat să decuplăm oraşul de la instalaţiile de gonflare, sau, dimpotrivă, detractare, a lui. Vom vorbi despre un Sibiu văzut la lumină naturală, lăsând deoparte efectele şi de parcă ar fi făcut eventualele supralicitări pe care, în virtutea impecabilităţii, discursul de promo­vare vehiculat anul trecut trebuia, fără doar şi poate, să şi le aproprieze. Relaţionând plimbarea „de plăcere” prin Sibiu cu necesitatea acestui demers critic ce l-ar supune şi la o inevitabilă deteritorializare, la un decupaj ce-şi asumă deformările aferente scoaterii problemei abordate dintr-o serie de contexte pe care un studiu socio-cultural serios le-ar avea în vedere, m-am întrebat în ce măsură a fost, de fapt, conştientizată sau măcar evaluată la adevăratele-i proporţii ponderea pe care valorizarea unui oraş românesc cu prerogativele care-l desemnează drept apt pentru a-i servi Europei drept capitală europeană în construcţia unei imagini ceva mai adecvate, poate chiar mai demne, mai puţin atrase de ispitele comparatismu­lui maladiv orientat înspre „alţii” a culturii româneşti (naivitatea formulării este doar o încercare de a evita ac­centele ireverenţioase ale unor perspective ce deschid căi de abordare mai sinuoase). A fost Sibiul receptat ca un filtru salvator, ca o formulă optimă de epurare a situaţiei Romîniei, per ansamblu, aşa cum este ea percepută ima­gologic? Sau, dimpotrivă, suspicioşii cvasi-intelectuali români au apelat la eternele lor naraţiuni exemplare care să vehiculeze opinii ostile şi mefiente în acord cu tentaţia unei perceperi distorsionate şi schematice a oraşului-insulă? În sfârşit, a fost vorba despre solidaritate şi ones­titate în judecăţile emise vizavi de ce a fost la Sibiu, sau despre veşnica atitudine duplicitară autohtonă, încinată spre emiterea de aserţiuni paranoice de tipul „De ce Sibiu şi nu …?” sau şi mai monstruoasa „Dacă Sibiu, oare nu cumva…?”.

Hotărât lucru, asimilând cockteilul de evenimente tari din anul trecut şi identificându-se cu acestea, Sibiul rămâne un punct de referinţă în topografia lucrurilor care „se întâmplă”. Mai mult chiar, Sibiul emană acel spirit deschis provocărilor şi pare în acest fel un spaţiu în care poţi transgresa anumite bariere realmente inhibitorii de care te izbeşti în enclavele saprofite cu pretenţii de centre culturale, deeply provinciale.

Mi-ar plăcea să spun că experienţa capitalei culturale a fost benefică în sensul că putem în sfârşit să asistăm la o emancipare progresivă a conştiinţei culturale româneşti (ok, sintagma e aşa de preţioasă că aproape cere ma­juscule). Mi-ar plăcea să spun, cu o marjă de optimism exacerbat, că Sibiul este acum cadrul propice emulării acestor tentative de resemantizare a conceptelor prăfuite cu care aşa-zişii manageri culturali de la noi (impostori cu acte-n regulă) continuă să opereze, spre exaspera­rea unora şi întreţinerea confortului călduţ al relicvelor disfuncţionale care se propăşesc, escortate zornăitor de o serie de titluri şi onoruri, pe la congrese şi festivaluri. Clandestin, circulă printre noi idei smulse din mediul propice cultivării lor, insuficiente pentru a motiva, a obli-ga. Ce mi se pare extraordiar este faptul că la Sibiu s-au petrecut o grămadă de evenimente în măsură să le dea cu tifla organizatorilor de manifestări al căror motor este proliferarea unui autism local. Sibiul e o inspiraţie pentru felul în care ar trebui să stea lucrurile. Îşi arogă dreptul de a continua să existe, virtual, ca o capitală culturală deschisă spre propagarea de proiecte culturale scoase de sub incidenţa complexelor enclavizante de tip cenaclu, întrunire, colocviu, păstrând un trist, nefast şi îmbâcsit aer protocolar.

După un an de prolegomene pentru o ţară a cul­turii autentice, ne întrebăm: what now? Până la urmă, e puţin important „de ce Sibiu?”, „de ce acum?” etc etc etc. Întrebările folositoare sunt, ca de cele mai multe ori, cu totul altele decât cele ce servesc populismului, cam­paniilor electorale ori legitimizării unor fonduri.

Aşadar: (1) cam cât poate ajuta momentul Sibiu 2007 de acum încolo; (2) cum folosim avantajul; (3) cum accelerăm complicatele motoare româneşti ale receptării în această direcţie; (4) ce rămâne Sibiului din toate aces-tea? Desigur, acestea sunt doar câteva faţete ale subiec­tului, însă un răspuns în aceste direcţii e necesar, pentru a înţelege mai bine ce şi cum putem folosi.

(1) Nu putem nega faptul că Sibiu 2007 a fost o piatră aruncată în oala adormită a culturii române, o oală a cărei ape s-au obişnuit cu temperatura sălilor festive din liceele de provincie, acalmia fiind una liniştitoare: nu facem valuri, ne vedem de treabă. Iar dacă valurile au apărut totuşi, care sunt acestea şi cât sunt ele de mari? Ei bine, unul dintre cele mai mari valuri este puterea exem­plului, reţeta care funcţionează. Un altul ar fi experienţa câştigată, un garant al profesionalismului viitor (pe care, ca optimişti, putem acum să-l visăm). Mai putem vorbi despre fonduri deblocate, plusuri la capitolul imagine… Iar asta ne duce la punctul următor:

(2) Iei oala, o speli bine, pui în ea experienţa, fondurile, imaginea, câteva nume sonore, după care con­dimentezi şi găteşti după reţeta menţionată anterior. Iar dacă focul e prea mic…

(3) …înseamnă că ai o problemă cu oamenii, ai o problemă cu receptarea. În acest caz, PR`ul e una dintre soluţii. Traducerea mesajului din limba numită „cultură” în limba română ţine de ambalaj, nicidecum de produs. Într-o eră postmodernă, să aştepţi căderea unei pere în gură este egal cu sinuciderea. Literatura, muzica, teatrul nu mai reprezintă însemne ale celor aleşi, ci alternative în procesul de cunoaştere şi entertainment. Dacă vrei să dovedeşti că sunt cele mai bune alternative, ai nevoie de interfaţă. Adică de PR. De asemenea, nu trebuie uitat…

(4) …punctul de pornire, în cazul nostru Sibiu 2007 pentru 2008, 2009 and so on. Cea mai bună soluţie a fost găsită aici: reducem motoarele, păstrăm caracterul muzeal al centrului cultural şi NU comercializăm excesiv brand-ul (a se vedea ce s-a întâmplat cu Vama Veche).

Festivalul Artmania dispune anul acesta de cele mai mari fonduri. Exită discuţii serioase pentru deschide­rea unui muzeu Guggenheim la Cluj. Vara aceasta, Lake of Tears cântă la Satu-Mare. Ideea de provincie poate poate îşi schimbă semnificatul. Sibiul e un pas.

Olga Ştefan, Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de