Sînt o babă comunistă sau „romanul cu poantă”

De . Categorii: Dan Lungu, Dosare, anchete, Numărul 5-12/2009, Numere revistă, Prozatori români

Etichete: , , , ,

Sînt o babă comunistă sau „romanul cu poantă”

Publicat în October 10, 2010 , o comentarii

La o masă rotundă din 11 decembrie 2009, intitulată „Literatura română în postcomunism” şi organizată de Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj, câţiva dintre cei care au luat parte la discuţie (Ştefan Borbély, Ion Pop) au susţinut că în perioada postcomunistă a literaturii române nu s-a mai afirmat niciun „mare romancier”, spre deosebire de perioada interbelică ori, pe alocuri, de cea comunistă. La o privire mai atentă însă, putem observa că această noţiune perimată de „mare romancier” şi-a cam pierdut consistenţa în postceauşism unde, la fel ca şi în cazul poeziei, „liderul de generaţie” (cum este numit în mod trivial „un mare scriitor”) s-a disipat într-o serie de individualităţi care nu mai au pretenţia de a fi „cei mai dintre cei mai” şi astfel se sustrag fixismului axiologic al criticii de morgă. Totodată, în literatura postcomunistă, au dispărut până şi noţiunile de „capodoperă” şi „mare roman”, stabilite de aceeaşi critică literară. Acest lucru s-a petrecut mai ales datorită faptului că tinerii prozatori, în special după anul 2000, s-au debarasat de intelectualizarea excesivă, care făcea deliciul prozei în perioadele precedente, orientându-se mai degrabă spre explorarea acută a zonei socialului imediat, periferic şi introducând astfel modalităţi inedite de structurare a imaginarului romanesc.

În această categorie poate fi încadrat şi Dan Lungu, un scriitor care, prin statutul său de sociolog, fotografiază epidermic realitatea, configurând din substanţa anodină a acesteia un adevărat spectacol romanesc. Sînt o babă comunistă (Polirom, 2007) reprezintă un roman al kitschului sentimental, Dan Lungu transformând nostalgia protagonistei faţă de comunism în sursă de comic dezinvolt. Un „roman cu poantă” care, aparent, încearcă să dizolve substanţa dramatică pe care o presupune evocarea unui trecut comunist. Dar, dincolo de comicul savuros al scenelor narative regizate de Dan Lungu, prin personajul Emiliei Apostoae se dinamizează atât incapacitatea desprinderii de un trecut în care „Faină viaţă am mai dus!”, cât şi inaderenţa la o realitate în care acest trecut este condamnat.

O serie de aspecte vizând trama şi discursul narativ fac ca microromanul Sînt o babă comunistă să nu se preteze etichetării de tip „mare roman”, nu pentru că, paradoxal, n-ar fi, ci pur şi simplu fiindcă o asemenea construcţie romanescă se sustrage oricărei etichetări cu instinct canonizant. Dan Lungu se joacă de-a antiliteratura, prin aceasta înţelegând, precum în cazul lui Cezar Paul-Bădescu, o predilecţie spre destructurarea romanului canonic şi impunerea unor personaje periferice.

Dispersia cronologiei şi existenţa mai multor voci narative (două homodiegetice – a Emiliei Apostoae şi a lui nea Mitu – înglobate de o instanţă naratorială, care ordonează materia discursivă) transformă romanul lui Dan Lungu într-un puzzle stilistic, în cadrul căruia evenimenţialul este focalizat spre conglutinarea unor forţe de tensiune care converg, de cele mai multe ori, în registre comice ori dramatice (vezi capitolele 8 şi 9). Mare parte din roman este coagulată în jurul bancurilor despre soţii Ceauşescu, pe care nea Mitu le rostea ritualic în atelierul unde era angajată Emilia Apostoae, fapt care transpune din start intenţia lui Dan Lungu de a crea un „roman cu poantă”, spre amuzamentul unui cititor fără pretenţii estetice şi intelectualiste.

Însă, paradoxal, acest roman nu este predestinat doar lecturii într-o călătorie cu trenul ori tramvaiul (adică unui public pasionat de kitsch), ci, prin rafinamentul investigaţiei socio-psihologice şi tenacitatea povestitorului Dan Lungu de a organiza materia narativă, Sînt o babă comunistă suportă, cu mici derapaje, orice interpretare în grilă estetică, pe care cineva ar realiza-o. În ce constă aceste mici derapaje de care am pomenit? Pur şi simplu în faptul că Dan Lungu omite, uneori, că scrie din perspectiva unei babe comuniste şi atunci foloseşte expresii precum „vreme nasoală”, „exotic”, „impecabil” „politruc” ş.a., care constituie o abatere de la registrul stilistic asumat. Putem admite şi o anumită ironie în utilizarea acestor termeni, dar unele contexte epice elimină din start această interpretare. Drept care, putem afirma că Emilia Apostoae e babă comunistă şi „socioloagă” pe deasupra, datorită faptului că ştie să mânuiască şi cuvinte pe care nu avea cum să le audă în mediul unde a trăit. Doar atunci când prozatorul scrie din perspectiva lui nea Mitu, adică atunci când rosteşte bancuri, derapajele stilistice sunt minimale sau nu există deloc. Ţinând cont de aceste observaţii pe text, putem înainta supoziţia că lui Dan Lungu nu i se prea potriveşte să scrie din perspectiva unui personaj feminin, în ciuda competenţelor sale sociologice.

„Roman cu poantă”, roman aparţinând literaturii de consum, roman de investigaţie socio-psihologică, nicidecum „mare roman”. Dar şi critica de morgă a murit. Aşa încât, prin Raiul găinilor şi, mai ales, prin Sînt o babă comunistă, putem vedea în Dan Lungu un prozator consecvent în proiectele sale romaneşti, configurând modulaţiile unei antiliteraturi care, în spaţiul românesc, a devenit tentaculară, în ciuda reticenţelor manifestate de criticii care, asemeni Emiliei Apostoae, trăiesc visceral o nostalgie, şi anume cea a dispariţei „marelui romancier”.

Marius Conkan

Marius Conkan

Mai multe articole de