Şoarecele, pisica şi Paul Cernat

De . Categorii: Criticii la apel, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Şoarecele, pisica şi Paul Cernat

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Într-o mare măsură, Paul Cernat este un critic egal cu sine însuşi, coerent, greu de atacat dincolo de nivelul speculativ. Aplicând de cele mai multe ori o lectură atentă, fără pretenţia exhaustivităţii (acest oribil termen), Paul Cernat face uz de relativism exact atât cât are nevoie pentru a-şi legitimiza discursul, pentru a-i da până la urmă aerul de sentinţă asumată 100%. Fără a aplica o grilă de lectură impresionistă, reuşeşte uneori (nu foarte des, ce-i drept), să surprindă prin exprimări speculative de o plasticitate aparte (de exemplu, numindu-l pe Ioan Es. Pop „acest Syd Barrett al periferiei autohtone”) fără a deranja ochiul cititorului agasat de digresiuni.

În cronicile şi eseurile lui Paul Cernat există întotdeauna construcţii de genul „Cu siguranţă… Pe de altă parte…”, aceste turnuri discursive fiind urmate de cele mai multe ori de sentinţă. Un demers onest în esenţa lui, lipsit de maliţiozitate ori resentiment. Desigur, când această grilă este aplicată efectiv, speculaţiile pe seama validităţii pot începe. Având în vedere volumul Lindei Maria Baros, Casa din lame de ras, Paul Cernat consideră în 2007 următoarele: „Cu siguranţă, vedetele <<milenarismului>> autohton ar avea de învăţat din rigoarea discursului poetic şi din acurateţea gravă a autoarei sorbonarde”, dar… „Puţine poeme se constituie însă în piese de rezistenţă, unde autenticismul crud şi rafinamentul reflexiv se echilibrează”. Un alt exemplu găsim în tratarea figurii lui Dan C. Mihăilescu, într-un articol din 2006: „Fie că unora le place, fie că nu, cel mai important şi mai reprezentativ dintre cronicarii literari ai perioadei postcomuniste este Dan C. Mihăilescu. […] Pe de altă parte, statutul de vedetă critică îşi are preţul său: risipirea, vulgarizarea, seducţia efemerului…”. Riscul unei astfel de retorici este faptul că ea funcţionează foarte bine şi în sofisme, poate păcăli. „Fără îndoială că roşul este o culoare interesantă, dar nu este albastru”. Totuşi, Paul Cernat poate fi surprins rareori în construcţii de acest gen fără a avea acoperire.

O altă recurenţă este dată de construcţiile tip „mai e mult până departe”, marcând un traseu teleologic scriitorilor. Tratând în mai 2006 un volum al unui coleg de breaslă, criticul concluzionează astfel: „Deocamdată, volumele foiletonistice ale lui Bogdan Creţu îmi par a fi mai ales nişte utile (anti)camere de rezonanţă pentru eforturile personale de sinteză” (anticamere, antecamere?). Astfel de valorizări legitimizează prin simpla lor invocare, uzitând o logică pe cât de simplă, pe atât de subtilă: „Eu, criticul, fiind în stare să îţi intuiesc traseul, evoluţia, mă aflu automat într-un stadiu superior”. Sunt aceste consideraţii didactice potrivite sau nu, mai ales când sunt reacţii la lecturi din alţi critici? Patinăm pe o gheaţă foarte subţire a elocinţei.

La nivelul micilor (spre mari) obsesii, Paul Cernat are două probleme. Prima problemă este mizerabilismul douămiist: „Nu încetez să mă mir văzând cum unii colegi (pe care altminteri îi preţuiesc mult, în ciuda nu puţinelor deosebiri de opţiuni şi opinii) umflă cu pompa estetică acest <<fenomen>> imatur… Sincer, nu prea-mi vine să teoretizez preţios şi pretenţios în marginea lui”. Atacând foarte tranşant poeţii „neo-beatnici” de fiecare dată când are ocazia, Paul Cernat susţine că singurele lucruri care îl deranjează sunt mimarea autenticităţii, lipsa valorii şi supralicitarea, avându-i în vedere, printre mulţi alţii, pe Dan Sociu („lipseşte tocmai poezia”) ori Elena Vlădăreanu („a fost şi este o poetă supralicitată”). Pe de altă parte, Paul Cernat îi apreciază pe Dan Coman, Svetlana Cârstean ori Ştefan Manasia, situându-i într-o tradiţie valabilă şi viabilă.

Pe coordonatele Cărtărescu vs. douămiism (conştienţi totuşi că acest conflict nu există efectiv), Paul Cernat şi Andrei Terian au avut o polemică scurtă, dar tăioasă. Replicând articolului (E)scatologii milenariste al lui Cernat din Observator Cultural (nr. 83/2006), Andrei Terian a contestat locul fruntaş care îi era acordat lui Cărtărescu de către criticul bucureştean, Paul Cernat răspunzându-i voit tranşant, chiar puţin maliţios pe alocuri, în următorul număr al Observatorului. Cu puţine lucruri au rămas ambele părţi după aceste şicane, însă acest tip de schimburi de replici este simptomatic pentru conflictele cărtărescieni vs. contestatari (ori cum susţine bucureşteanul, Capitală vs. provincie).

A doua obsesie a lui Paul Cernat, asupra căreia din mai multe motive plutesc aburi confuzi de septicism, este lipsa Romanului, a Culturii, a Capodoperei. Articolele din seria „Puncte din oficiu pentru literatura tânără”, întâmpinate de valuri de proteste în media culturală, au avut meritul de a întărâta şi, sper, motiva prozatorii tineri. După ce i-a recenzat pozitiv, i-a prefaţat şi i-a susţinut pe mulţi dintre cei acum incriminaţi, Paul Cernat consideră în toamna lui 2008 că „Dan Lungu e un prozator eficient şi tenace, dar lipsit de forţă” sau că „fracturismul nu a dat nimic substanţial în proză” ori că „O trecere în revistă a prozatorilor pînă în 30 de ani, de la Dragoş Bucurenci şi Ioana Baetica la Dan Sociu, oferă un tablou deprimant”. Sătul de bricolaje, Paul Cernat vrea „marea proză” (ghilimelele îi aparţin), prozatori fulminanţi, sclipitori, artă mare, scrisă de tineri cu lecţia modernismului la degetul mic. Umanism tradiţional. Postmodernismul în România şi-a pierdut miza, printre altele.

Deşi probabil că în linii mari Paul Cernat crede şi acum în ce a susţinut acum câteva luni, gestul mi se pare activat de pulsiuni spontane, ghidate de un pesimism oarecum de conjunctură, mai degrabă decât să constituie o panoramă alarmantă a prozei actuale. De ce? Pentru că autorul însuşi, în ianuarie 2009, ajunge să recunoască, cu ironie şi umor, ce-i drept, că „Am avut însă şi oarecari motive de optimism literar (nu la poezie, ce-i drept), după o criză acută de pesimism în timpul verii… Căci abia am apucat să trimit la Observator… a treia parte a intervenţiilor mele <<apocaliptice>> privind proza tînără – sau, mă rog, încă tînără – şi au început să apară, prin librării, confirmările în roman. Toamna, că toamna se numără toate cele…” Astfel, mai în glumă, mai în serios, Paul Cernat consideră că reacţia lui din vară a fost catalizată şi de setea dinaintea potopului târgurilor de carte. Această schimbare de atitudine nu înseamnă neapărat inconsecvenţă, dar orice cititor poate întreba amuzat: Domnule Cernat, n-aţi prevăzut venirea toamnei? Fără a cădea în paranoia, punem considera că valurile provocate de aceste articole au mai direcţionat câteva reflectoare în direcţia criticului, chiar dacă acest plus la capitolul imagine-marketing a fost mai degrabă accidental decât premeditat.

Că tot veni vorba mai sus de confuzie şi inconsecvenţă, cum putem pune cap la cap următoarele două judecăţi? În iunie 2006: „Un roman pe drept elogiat a fost De­ge­te mici de Filip Florian, apărut anul tre­cut în colecţia Ego.Proză a Editurii Po­lirom. Consensul pozitiv al receptării sale poate fi comparat doar cu cel al Flo­ri­nei Ilis.” În august 2008: „La Florina Ilis, […] anvergura Cruciadei copiilor nu poate face trecută cu vederea verbozitatea melodramatică, pretenţioasă şi greoaie, ce sufocă primele două masive romane ale trilogiei sale”. În doi ani, o carte a cărei receptare pozitivă în bloc este privită ca ceva natural devine o carte sufocată, trasă din anumite puncte de vedere pe linie moartă. Iar acesta este un singur exemplu. Paul Cernat s-a apărat pentru aceste diferenţe chiar prin conceptul folosit mai devreme, de „puncte în plus”, puncte de încurajare. Pe care, ne avertizează, n-o să le mai dea decât foarte greu de acum încolo. Undeva între demonstrarea unei stări de fapt greu de contrazis şi agitaţia pesimistă inutilă, domnul Cernat a atras atenţia cu această ocazie mai mult asupra criticii decât asupra prozei.

Totuşi, sincopele din discursul lui Paul Cernat sunt minore în comparaţie cu edificiul critic pe care îl construieşte cu migală. Un lucru important, deontologic vorbind, este faptul că Paul Cernat dă foarte rar impresia că scrie „ca să fie scris”, „că trebuie”, „că i se cere articolul”. Sincopele pot fi, la o adică, ajustate din mers. Oricum, rămân cu o singură nedumerire la finalul acestui articol. În luna februarie a acestui an, scriind despre Cartea tuturor intenţiilor de Marin Mălaicu-Hondrari, Paul Cernat concluzionează: „Scris de un autor cultivat şi profund, neîndoielnic un poet adevărat, microromanul de faţă este o carte despre ratare şi o carte ratată, o carte despre virtualitate şi o virtualitate ea însăşi”. Am uitat să menţionez până acum că începând unele cronici pe un ton jovial, Paul Cernat dă impresia că agreează cartea. Doar pentru a o desfiinţa în final. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica. Cartea tuturor intenţiilor este un microroman ratat. Asta e de bine sau de rău?

Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de