Stairway to criticism (sau despre lecturi à la Andrei Terian)

De . Categorii: Criticii la apel, Dosare, anchete, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Stairway to criticism (sau despre lecturi à la Andrei Terian)

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Este de menţionat, încă de la început, faptul că aducerea în discuţie a „lecturilor” lui Andrei Terian va impune de la sine situarea într-un context puţin mai aparte. Şi asta nu pentru că s-ar simţi nevoia unei puneri în scenă suplimentare – sau (cu atât mai puţin) a inserării unei percepţii voalate faţă de lectura luată ca punct de plecare –, ci dintr-o raţiune ce va pleda neîntrerupt pentru o anumită formă de familiarizare. A acestui text cu lecturile ce se desprind din diversele abordări critice ale autorului, pe de o parte, şi a cititorului cu aceleaşi lecturi, prin intermediul textului de faţă, pe de alta.

Bine, bine, veţi spune, dar de ce atâta introducere la un text ce vizează în fond (şi generic vorbind) modalităţi de lectură? Păi e foarte simplu : pentru că a-l citi pe Andrei Terian implică în mod aproape automat un a citi cu Andrei Terian. Textele sale, departe de a se ascunde în spatele unor mecanisme complicate şi mistificatoare, nu fac decât să traseze retrospectiv punţile ce le leagă de actul iniţial, creionând, uneori cu o deosebită acurateţe, întregul decor în care poziţia criticului şi-a exersat consolidarea. Aşadar o anumită formă de contextualizare se arată aici ca fiind esenţială. Şi nu doar pentru a susţine coerenţa textuală (funcţie implicită a oricărei forme de selecţie şi delimitare), ci, aşa cum am lăsat deja să se înţeleagă, pentru că avem de-a face cu un critic ce apelează în mod constant la chiar această formă de fixare a premiselor.

Căci departe de a privi cartea/opera/textul sub forma unui produs singular, decupat din seria obiectelor estetice (fie ele precedente sau „contemporane”), A.T. va căuta de fiecare dată să confecţioneze un cadru. Să delimiteze cu rigurozitate zonele de interferenţă, să fixeze repere şi puncte strategice, unde literaturile să se preteze dialogului. Este o reţetă cât se poate de productivă. Mintea operează cu o serie întreagă de asocieri, textul este cu uşurinţă îngurgitat în zona lecturilor deja efectuate (chestionate şi, deci, ierarhizate), nemailipsind decât implicita valorizare. Şi care valorizare se va produce cu atât mai uşor cu cât ea va depinde în multe cazuri aproape de o tradiţie, uneori chiar de un canon literar. Fireşte că în cazul unor direcţii teoretice/literare deja confirmate aplicarea unei astfel de grile nu poate decât facilita demersul critic. Iar pentru Andrei Terian, după cum el însuşi mărturiseşte, „comparaţia este o treaptă necesară în procesul valorizării”. Nimic de zis până aici. Însă problema poate să apară tocmai în momentul în care textul ce se deschide sub ochii criticului pasionat de formule comparatiste refuză să se mai afilieze liniilor pre-stabilite. Când textul propune o altfel de raportare la tradiţie (neconformă, aşadar, cu tipurile de raportare anterioare ei), o altă formă de abordare, ce nu se mai bazează pe stabilităţi ori formule generalizatoare.

În sensul acesta am putea aduce în discuţie o anumită reţinere (reticenţă e, poate, prea mult spus) din partea lui Andrei Terian faţă de teoriile oarecum instabile, plurale, „multifaţetate”, de tipul (voi lua exemplul cel mai la îndemână) poststructuralismului. Şi nu e vorba aici de o rezistenţă la teoria propriu-zisă (deşi, A.T. lasă în anumite locuri să se întrevadă – ce-i drept, mai mult voalat – o anumită neconcordanţă la acest nivel ideatic), cât la interpretările/formulările ce îşi trădează mai mult sau mai puţin apartenenţa la un teritoriu vădind o oarecare nesiguranţă. Fluctuaţie. Sau rebeliune, să-i zicem?

Dar să revenim. Pentru că o astfel de lectură, desfăşurată în marginea unor „noduri intertextuale” şi predispusă continuu răsucirilor şi privirilor retrospective, în afara stabilităţii pe care ar putea-o asigura în cadrul valorizării, ajunge să vorbească câte ceva şi despre sine. Căci stabilirea decorului menţionat, departe de orice înlesnire inocentă datorată hazardului, va influenţa în mod direct textul/textele dezbătute. Le va situa, încă de la început şi în mod voluntar (şi calculat), într-o poziţie strategică. O poziţie ce, dincolo de simpla intermediere între cele două zone de interes  necesare în procesul lecturii, va interveni, activ, pe ambele direcţii. Odată relevându-şi mecanismul preferat, aproape normativ pe care caută să îl aplice (şi în voia căruia lasă sensurile să se închege) şi, în al doilea rând, extinzându-se la o scară mai largă şi ajungând aproape la nivelul unei autodefiniri. Pentru că, aşa cum ni se spunea într-o cronică la un volum de Ion Vlad, vom sesiza că şi în demersul critic al lui Andrei Terian autorii (şi implicit rezultatele creaţiei lor) vor fi, aproape de fiecare dată, „citiţi prin intermediul operei precursorilor, ca şi cum toţi ar scrie capitole separate din acelaşi epos heteroclit şi gigantesc”. Iar aceasta ne împinge deja mai departe.

Căci unul din aspectele ce ne apar ca esenţiale şi de prim plan în abordările „autorului” nostru este chiar felul în care acesta îşi înscenează propria raportare la text. Şi trebuie menţionat, în acest sens, faptul că acea raportare nu se va formula în niciunul din cazuri pe un nivel de „egalitate”. Andrei Terian nu va aplica o simplă metodă interpretativă, la fel cum nici nu va permite textului să vorbească (excepţie făcând aici valorizările pozitive), decât din zonele sale fragile şi mai puţin legitimate. Şi toate acestea bazându-se pe o acută şi (aproape) incontestabilă viziune teoretică.

Aşadar alăturarea comparativă a textelor nu are să se mărginească la un simplu puseu impresionist, ci are să îşi caute de fiecare dată o legitimare mai profundă – aceea a teoriei literare – teorie care, cu atât mai mult cu cât capătă aici o funcţie instrumentală, vine să confirme anumite afirmaţii şi, în acelaşi timp, să măture balastul, potenţialele inconsecvenţe, (teoriile rivale) etc. În acelaşi fel şi nota de scepticism ce populează adesea incipitul textelor sale critice va reuşi să îşi găsească justificarea. Căci dacă A.T. pleacă de la o interogaţie de tipul „Există nouăzecism?” va fi tocmai pentru a fundamenta o teorie, pentru a crea un joc al argumentelor menite să îi expună nu numai poziţia, ci şi să scoată la iveală posibilele fisuri ce se întrezăresc uneori la nivel terminologic. Şi, de fapt, tocmai aceste ipostazieri interogative vor înlesni accesul la principalele zone de interes ale criticului/teoreticianului. Pentru că deşi porneşte de la o dubitaţie (aparent) oarecare – lucru vizibil într-un articol de tipul Eu cu cine mă sincronizez? – întrebarea din titlu asigură pretextul ideal pentru o evidenţiere a „cerinţelor” pe care A.T. le are de la text. Fiindcă inconsistenţa unei opere se datorează tocmai lipsei unei profunde justificări teoretice, a absenţei unei „arheologii a conceptelor”, de multe ori, a unei „perspective reductive” ce se va limita la nivelul superficial al conţinutului, omiţând orice element ce ar ţine de latura estetică.

Şi dacă tot am ajuns în această zonă artistică şi esenţialmente comunicativă, va trebui să limpezim şi mai mult discursul, şi să menţionăm faptul că pe lângă importanţa acordată situării unei opere/a unui autor în cadrul tradiţiei, a stabilirii unui statut şi a unui spaţiu consolidat, ceea ce nu lipseşte niciodată din lecturile lui Andrei Terian este atenţia particulară pentru estetic. Pentru ceea ce el numeşte „arta literară”, pentru forţa construcţiei şi jocurile de aparenţă. Aşadar, pe lângă ordinea şi contextualizarea sitematică pe care o operează în lecturile sale, pe lângă variatele comparaţii la care supune textele, şi dincolo de această valorizare estetică pe care o vizează, Andrei Terian propune, într-o formă sau alta, o continuă plimbare printre nivelele literare. Ce înseamnă, deci, a citi cu Andrei Terian? Înseamnă, în primul rând, o privire de ansamblu. Mai apoi, rămâne să vorbească experienţa.

Diana Mărculescu

Diana Mărculescu

Mai multe articole de