Sylvain Chomet – prestidigitaţii vesele şi triste @ retrospectiva Anim’est Cluj

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , , , , , , ,

Sylvain Chomet – prestidigitaţii vesele şi triste @ retrospectiva Anim’est Cluj

Publicat în October 29, 2010 , o comentarii

Un iluzionist intră într-un bar scoţian şi vrea să îşi comande un whisky. Neavând bani, barmanul îi cere să facă o scamatorie. Iluzionistul, încântat, se pregăteşte să scoată din pălărie iepurele, însă spre surprinderea sa, din pălărie iese o oaie cu cinci picioare şi barmanul plictisit i-o întoarce: „Tu iar ai fost la Anim’est!“. Dincolo de calitatea îndoielnică a mostrei de umor exhibată de mine în rândurile precedente, am perceput follow-up-ul Anim’est 2010 ca o întâlnire extrem de prodigioasă între tot soiul de metehne, fie ele cinematografice sau culturale per ansamblu, obsesii mărunte şi eterne nemulţumiri, care şi-au găsit un punct de desfacere într-o zonă ludică, ilară, uneori absurdă, însă de cele mai multe ori înduioşătoare, tehnicoloră, pixelată, sau plasticizată prin alte procedee pe care nu le pot numi. Anim’est-ul a adus weekend-ul trecut la Cluj-Napoca un cartoon-smoothie din care, cu siguranţă, cel mai delicios ingredient s-a dovedit a fi lung-metrajul care a deschis festivalul la Bucureşti, L’Illusionniste.

Ultima producţie a regizorului Sylvain Chomet (după un scenariu în colaborare cu Jacques Tati, regizor căruia Chomet i-a fost tribuitar pe tot parcursul evoluţiei sale cinematografice), L’Illusionniste, configurează o lume în care semnalele pe care magia, culoarea şi muzica le transmit, nu sunt suficiente pentru a întreţine nici măcar iluzia unei existenţe fericite. Mereu în proximitatea unei boeme a culturii music-hall-urilor, cu personajele comice aferente, tovărăşia neaşteptată dintre un iluzionist bătrân şi o fată dintr-un sat scoţian uitat de lume, ar putea conţine toate indicativele unei animaţii cu morală a binelui, prin acea formă de magie intrinsecă nu universului, ci oamenilor. Natura subiectului ar putea lăsa loc unei interpretări conform căreia magia nu rezidă în micile trucuri, precum procurarea unui bănuţ din urechea unui copil, ci după cum spuneam, în relaţiile dintre oameni. Însă viziunea lui Chomet, deşi îmblânzită de un subiect care putea la fel de bine să constituie material pentru Disney, este postulată la sfârşitul animaţiei cu aceeaşi tărie care marchează toate producţiile sale: magia nu există.  Un mesaj (subliminal chiar) de genul acesta ar putea părea contraindicat, aspru (sau oricare altă etichetă, care personal nu mă preocupă) în cazul unei animaţii care pare a se adresa oricărui gen de public sau oricărei categorii de vârstă. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost tocmai această capacitate a lui Chomet de a învălui într-un ambalaj dulce-amărui un mesaj atât de dezolant, printr-un tipic al personajelor, fiecare având o deprindere sau o componentă suficient de bizară pentru a constitui o sursă de amuzament, de la clown-ul sinucigaş la iepurele ce îl însoţeşte pe magician, care pare coborât din Alice in Wonderland, un fel de March Hare abrutizat (dar nu neapărat într-o direcţie Tim Burton-ish). Raportul dintre aceste personaje beneficiază de o dinamică aparte, întreţinută printr-un continuum al ciudăţeniilor, dus într-o direcţie extrem de caldă, afectivă, ataşantă, acest fapt fiind cu atât mai surprinzător cu cât tocmai lipsa totală din animaţie a dialogului asigură acest dinamism. Sub pretextul documentării condiţiei artistului, Chomet evocă atât la nivel vizual, însă mai ales muzical atmosfera anilor ’50. Distincţia între spectacolul ca modalitate de seducţie şi vrăjire şi ca girant al unei decăderi ai cărei martori devin o conglomeraţie ovină de snobi, are un caracter într-o oarecare măsură imperceptibil, astfel încât drama din finalul animaţiei loveşte subit şi puternic. Traseul de apropiere dintre iluzionist şi scoţiană  este ratat, papucii cei roşii ai lui Dorothy, primul cadou pe care îl primeşte de la iluzionist, sunt înlocuiţi de nişte pantofi care vin la pachet cu postura, semn că nu e suficient să baţi din călcâie pentru a ajunge acolo unde doreşti şi pentru a-ţi găsi un loc în lume.

În repertoriul alegoric al lui Chomet, L’Illusionniste are aceeaşi orientare ca şi minunatul segment Tour Eiffel, regizat de acesta în pelicula cinematografică Paris, je t’aime, însă finalitatea este de altă factură. Povestea de dragoste dintre doi mimi, pe care regizorul o expune în Tour Eiffel, denotă aceeaşi fascinaţie faţă de artiştii neînsemnaţi/neînţeleşi din lumea spectacolului, faţă de marginalitatea culturii scenice, posibilitatea comunicării dincolo de dialogul mundan, fiind şi singura producţie în care Chomet renunţă cu totul la un substrat sumbru sau descurajator, mizând pe împlinirea pe care alteritatea o conferă. În pofida înscrierii animaţiei L’Illusionniste în acest spectru aparent luminos şi stimulativ (direcţie pe care probabil nu am accentuat-o îndeajuns până acum, totuşi animaţia conferă din multe puncte de vedere această senzaţie), finalul indică o reînscriere pe traseul jalonat de Chomet prin filmul animat care l-a consacrat, Les triplettes de Belleville. Constantele care îmbină cele două pelicule, respectiv stilul de animaţie, umorul axat pe idionsincrasii, perioada la care se face referinţă, lipsa dialogului şi accentul pe muzică, nu asigură totuşi o valoare concordantă între ele, Les triplettes… fiind deocamdată neegalat de cele două producţii ulterioare. Obsesiile care marchează acest prim lung-metraj au un caracter cumva mai subversiv (precum sugestia monopolului societăţii consumeriste supraponderale americane, caricaturizată la extrem), pe alocuri chiar meschin, deriziunea şi stereotipia cotidiană fiind mai pregnant exprimate, însă datorită unei abilităţi formidabile de a conferi oricărui lucru, oricât de banal sau derizoriu o formă de afabilitate, în aşa fel încât să reclame la modul cel mai puţin artificial sau nefiresc, afecţiune şi bunăvoinţă, filmul este cu atât mai meritoriu. Însă germenii tuturor simbolurilor adoptate ulterior de regizor sunt regăsibili în chiar prima animaţie a acestuia, scurt-metrajul La vieille dame et les pigeons,  aceasta fiind şi cea mai explicit macabră, de un umor bolnav, o producţie aproape prin excelenţă absurdă. Însă ceea ce unifică întreaga producţie cinematografică  a lui Sylvain Chomet este o pânză nemărginită de simboluri, indicii şi referinţe culturale, care se dispersează subtil în cromatică şi ritm, în aşa fel încât vizionarea lor repetată este aproape certă.

P.S: Pentru elucidarea indiciilor de care am pomenit, recomand un text mult mai aplicat decât acesta, pe care îl puteţi citi aici.

Oana Furdea

Oana Furdea

Mai multe articole de