Territoria sau rătăcirea prin labirintul interiorității și al istoriei (@ Oleg Garaz)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 1-4/2008, Numere revistă

Etichete: , ,

Territoria sau rătăcirea prin labirintul interiorității și al istoriei (@ Oleg Garaz)

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Motto: Uneori se întâmplă ca aceste lucruri nici să nu fi existat şi atunci am un tăios sen­timent că trăiesc într-o lume a mi­rajului sau, poate, într-un teatru al umbrelor. (Oleg Garaz – Ter­ritoria)

Unde se află Ter­ritoria? Spaţiul în­conjurat de sârmă ghimpată, ce confruntă umanul cu experienţa limitei, fie ea exterioară sau interioară şi, mai presus de toate, cu teama şi fascinaţia morţii. Un roman cu tentă autobiografică, glisând adesea înspre eseu, dar sustrăgându-se cu nonşalanţă convenţiilor şi unuia, şi celuilalt şi amintind într-o oarecare măsură de împletirea planurilor ficţional şi istoric din opera lui Kundera. Oleg Ga­raz surprinde printr-o voce insolită în proza românească; per­sonajul său, care îi poartă numele, îşi mărturiseşte, de altfel, descendenţa spirituală şi imaginativă mai curând din cultura şi spiritualitatea rusă decât din patria mioritică adoptivă şi xenofobă, al cărei paradis îl întrevede ca pe un loc plin de capre linşate ale vecinilor.

Cele patru părţi constitutive ale romanului, Territoria, Tatu­ajele tatălui meu, Totemul şi Trilogia scarabeului sunt constru­ite pe logica exterioritate-limitate (primul şi ultimul) – interi­oritate şi libertate (cele din mijloc) şi dezvăluie un eu tranşat pe diferite niveluri existenţiale: realitate şi grotesc, imaginar şi halucinaţie, în căutare asiduă a originilor şi a mitului indi­vidual, adoptând resemnat, dar nu fără o doză de superioritate, condiţia străinului. Absurdul vieţii de cazarmă, privaţiunile care devin o virtute, ruşinea şi sentimentul de sfârşire fizică şi psihică îşi regăsesc corespondentul în elucubraţiile istoriei, politicii şi mentalităţii colective. Vocea confesivă interiorizată înregistrează acut-senzorial cruzimea şi decrepitudinea exteri­orului, prostia superiorilor (a subofiţerului Şumeico, a ofiţerilor Goethe şi Puşkin, asemănarea numelor fiind o veritabilă iro­nie a sorţii!) şi a camarazilor dominaţi de spiritul de turmă, firi primare şi necioplite. Nici urmă de eroism, numai „implozia reducerii la esenţial”. Naratorul regăseşte un spaţiu compen­satoriu, eliberator, în vis şi chiar în coşmar, în cărţi, muzică şi mai ales în acel al doilea eu, „geamănul”, cu care are o comu­nicare perfectă, ce nu exclude conflictul, dar care ajunge să suplinească şi să „umilească” relaţiile superficiale cu oamenii în general.

Din miezul romanului răzbate puternică figura tatălui, cu atât mai obsedantă cu cât e mai învăluită în mister; el devine un fel de etalon pentru însăşi ideea de masculinitate. Tatuajele sale funcţionează, în imaginaţia fiului, ca o monedă de schimb pe care o plăteşte luntraşului Charon pentru a-şi păstra momo­ria în momentul marii treceri. Moartea tatălui este un fel de eveniment pregătitor pentru propria moarte, aşa cum şi cea a bunicilor a anunţat-o pe cea a părinţilor, în virtutea necesităţii universale, şi aceasta constituie substanţa gravă a romanului. În rest, autorul procedează la o deconstrucţie a iluziilor naive cu care personajul s-a hrănit până la revelaţiile fatale şi dezarman­te, care lasă în urmă goluri: nu toate mamele ştiu a cânta la pian şi nu toţi taţii au braţele tatuate, propria genealogie este asimilată unui puzzle şi lipsită de măreţie, românii nu au visat la reîntregirea partiei după revoluţie, ci mai curâd i-au consid­erat pe modoveni drept musafiri nepoftiţi ş.a.m.d.

Vitalitatea disculsului, cutezător şi dur ori ironic-muşcător de cele mai multe ori, uneori naiv şi melancolic, stăpânirea aproape perfectă a expresiei care impune însă schimbări de ritm destul de însemnate în lectură de la un capăt la altul al romanului, poate şi datorită abundenţei de termeni ruseşti din prima parte, insolitul imaginarului la interferenţa dintre culturi şi aproape inevitabilele alunecări înspre problematizări coapte şi răscoapte şi banalizate prin uz, recomandă Ter­ritoria ca o apariţie inedită şi demnă de luat în consideraţie de către critici şi cititori.

Mihaela Prodan

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de