The Wrestler

De . Categorii: Cronici, Film, Numărul 1-4/2009, Numere revistă

Etichete: ,

The Wrestler

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

În fiecare an, filmele nominalizate la Oscar stârnesc dezbateri aprige în rândul cinefililor și o frenezie intensǎ, dar trecǎtoare în cazul dependenţilor ocazionali. Dar indiferent din care categorie face parte observatorul, impresia cǎ Academia Americanǎ respectǎ un tipar devine certitudine – temele grave, interpretǎrile dramatico-sfâşietoare şi sentimentul cǎ te afli la un seminar de people awareness persistǎ.

Astfel încât, în interiorul flamboaiantului Hollywood, creşte nevoia unui altfel de cinema, anti-hollywoodian, dezbrăcat de înflorituri și epurat de pretenții. O încercare în acest sens o face Darren Aronofsky, cunoscut pentru nǎucitoarele Pi și Requiem For a Dream, cu The Wrestler, un film care reușește să te scoată din zona confortului psihic, provocându-ţi  o gamă largǎ de reacții, de la repulsie la compasiune. Deşi e un film-portret care vizeazǎ douǎ categorii sociale defavorizate, wrestler-ul şi stripteuza, factorul politic nu îşi aratǎ colţii, scopul acestui film nefiind sǎ schimbe opinia generalǎ asupra categoriilor menţionate, ci sǎ-i reprezinte mai puţin stereotip şi mai mult uman.

Ca wrestler profesionist, Randy “The Ram” Robinson e un adevărat zeu pentru fani, dar la o privire mai atentă – un sportiv depăşit. El își respectă cu încăpățânare rutina de întreținere a imaginii (oxigenarea pletelor, bronzul artificial și pompatul steroizilor), iar trupul lui brăzdat de cicatrici e harta care îi spune mai bine decât orice istoria personală. Odată o figură glorioasă, “The Ram” a ajuns un bătrânel surd de o ureche, care nu se mai poate adapta la timpurile actuale, fiind blocat iremediabil în glorioşii ani ‘80.

Echivalentul lui feminin e Cassidy, splendida Marisa Tomei fiind, fǎrǎ niciun dubiu, alegerea idealǎ pentru rolul stripteuzei aflate la a doua tinereţe, prea bǎtrânǎ însǎ pentru a mai fi atrăgătoare în ochii clienților. Conexiunea care se creează între ei e firească, o solidaritate a celor singuri și decăzuți.

Când sǎnǎtatea şubredǎ îl sileşte să renunțe la sport, Randy încearcă să reînnoade legătura cu fiica pe care a abandonat-o, Stephanie (de reţinut numele tinerei actriţe Evan Rachel Wood) şi sǎ se apropie de Cassidy, ambele tentative cauzându-i rǎni adânci, deşi nevǎzute. Rămas fără opțiuni, “The Ram” se întoarce în singurul loc unde fusese adulat necondiţionat, în ring. Dovedind că se identifică până la suprapunere cu statutul de wrestler,  și-l asumă în final cu orice risc.

Viziunea din culise pe care o avem asupra spectacolului fistichiu îi dezvǎluie dedesubturile aşa cum nu au mai fost prezentate înainte. Aratǎ atât cooperarea de naturǎ fraternă dintre sportivi, cât și sacrificiile și durerea pe care ei le suportă regulat, lucru cel puţin suprinzǎtor, considerând reputaţia acestui sport (cǎ ar fi 100% simulacru).

În ciuda puternicului aer veridic pe care îl degajă întreg filmul, dat şi de camera de filmat care îl pândeşte constant din spate pe protagonist, nu e vorba nici despre un documentar şi nici mǎcar despre o biografie. “The Ram” nu e în totalitate o invenţie, ci e mai degrabă bazat pe o serie de eroi ai arenelor. Se poate fireşte specula cǎ Mickey Rourke şi-a construit singur personajul, iar discursul lui din final se referǎ la spectaculoasa lui revenire, prilejuitǎ tocmai de acest film. Pe de altă parte, oponenții lui sunt majoritatea luptători adevǎraţi, printre ei numărându-se sinistrul Necrobutcher, care adorǎ pistolul cu capse.

În mod ironic, filmul-odǎ-închinatǎ-unui-sport-subestimat, pare mult mai real decât un meci ar putea părea vreodată, în el granița dintre performer și persoană devine fluctuantă, iar mașinațiunile orchestrate de Aronofsky sunt greu detectabile. Şi toate aceste elemente îi cresc valoarea – imperfecţiunea formei, simplitatea, naturalețea actorilor – anunţând venirea unui nou tip de cinéma verité.

Lavinia Gal

Lavinia Gal

Mai multe articole de