Tulburat peste măsură. Un tată cum nu vă puteţi imagina (@Dan Coman)

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: , ,

Tulburat peste măsură. Un tată cum nu vă puteţi imagina (@Dan Coman)

Publicat în October 11, 2010 , o comentarii

După primul volum de poezii – anul cârtiţei galbene (ed. Timpul, 2003, Premiul Eminescu – Opera Prima şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut; reeditat la Vinea în 2004) şi ghinga (Vinea, 2005), punctând şi o antologie care sudează primele două cărţi – d great coman (Vinea, 2007), Dan Coman se află, practic, la a treia carte. Dicţionarul Mara (cu subtitlul “ghidul tatălui: 0-2 ani”; Editura Cartier, 2009) marchează o mutaţie destul de importantă în scriitura bistriţeanului, interesantă nu neapărat prin tematică, ci mai ales prin faptul că ne oferă o deformare venită din exterior, un Dan Coman faţă cu reacţiunea. Dacă primele două volume se confirmă unul pe celălalt, se completează şi se susţin, Dicţionarul Mara este, dacă mi se permite exprimarea, o altă mâncare de bebe.

Volumul ghinga se încheie cu următoarele versuri: „nu obosesc pentru că nu înţeleg nimic din ceea ce spun./ şi nu obosesc pe nimeni pentru că nu mai e nimeni./ aşa m-am născut. direct din pământ direct imposibil de urnit/ direct cu vorbele afară din mine. exact aşa./ ca oricare alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.” (p. 95, Vinea, 2005). Ce se întâmplă de aici şi până la un moto de genul „Lîu, lăţuştă, lămulită/ Mala nu ştia să zită”? Ar fi o naivitate impresionisto-clişeică să invocăm argumente de genul: Dan Coman are acum un copil, poezia lui Dan Coman e alta.

E drept, vectorii constitutivi ai liricii sunt îndreptaţi spre un alt tip de fetiş. Ghinga şi cârtiţa (cu toate elementele obsesivo-fantasmatice adiacente, cu delimitările clare ale celor patru pereţi, cu toate mişcările repetitive pline de angoasă, gen Teodor Dună – vezi volumul Catafazii) par mai degrabă construcţii poetice imanente, care ţâşnesc exact în acelaşi moment cu discursul, iar acestea, chiar dacă traduse în limbaj poetic îşi primesc inevitabil doza de convenţie, de „jet lag”, ţin de o interioritate bine delimitată. În noul volum, Mara şi noile elemente obsesive ţin de o alteritate care refuză din start orice formă de pasivitate: „uite-o pe mara şi uite cum/ la nici un metru distanţă de ea/ îmi pierd imediat răbdarea/ iar atuncă mişcările mele/ pe de-asupra acestor hârtii/ seamănă cu o gură deschisă de oaie” (p. 11).

Astfel, Dan Coman a reuşit să evite autopastişa printr-o schimbare de fond, nu de formă, printr-o permutare a unor elemente şi tehnici, cât şi prin orientarea tematică menită, fie că ne place sau nu, să ne fure ochii. Faptul că micile sfârşeli, gesturile repetitive, expresia cu tot ce presupune ea, anxiozitatea, spaţiul închis, angoasa ce vibrează pe scara intensităţii între blând, lasciv chiar, şi stihial, toate acestea au supravieţuit în aceeaşi formă, putem observa din chiar primele pagini, iar restul volumului nu face altceva decât să confirme: „da, tlinda, da, ea e mara/ şi la nici o jumătate de metru distanţă/ îmi pierd imediat entuziasmul/ iar atunci/ vorbele mele despre toate acestea/ seamănă izbitor/ cu mirosul gurii de oaie” (p. 11).

Înainte de a vedea ce aduce nou Dicţionarul Mara, atât în scriitura lui Dan Coman cât şi în poezia generaţiei (ori mai degrabă promoţiei), să observăm ce a păstrat acesta din cele două volume de până acum. În primul rând spaţiul strâmt, apăsător, camera bine delimitată, căreia îi simţim acum mai puţin unghiurile tăioase, fiind resemantizată într-un spaţiu casnic aseptic, cu valenţe protectoare, anxietatea apărând într-o formă ceva mai blândă: „în ultimul timp n-am mai prins decât nopţile mici/ alea care nu acoperă mai mult de doi-trei oameni şi/ care nu au nici răcoare nici întuneric/ mai degrabă un soi de sfârşală” (p. 19). În acest spaţiu există, de asemenea, o adevărată obsesie a liniştii, a păstrării echilibrului extrem de fragil. „Hanging on in quiet desperation” is the Coman way.

În al doilea rând, avem mişcările pe care le tot pomenesc: scurte, bruşte, repetitive, care ţin de un anumit soi de mecanicizare a gestului, mişcări asociate foarte des cu interjecţii: „zdup!”, „luku-luku”, „ţuku-ţuku”, „hop!”, „pic-pic, pac-pac, poc-poc”. În Dicţionarul Mara aceste gesturi nu mai vin de nicăieri şi se duc nicăieri, ci mimează de cele mai multe ori ritmul vital al copilului şi sunt întotdeauna raportate la el: „vine laptele […] încep şi eu să mă leagăn cu tot corpul/ în stânga şi-n dreapta/ în stânga şi-n dreapta” (p. 31). Aceste mişcări pot fi numite, fără exagerare, mantre anti-panică, anti-anxietate, deoarece de cele mai multe ori reuşesc, dacă nu să îmblânzească total alteritatea, straniul, neprevăzutul, cel puţin să imprime o mişcare ordonată, oferă un anti-climax, elementele principale fiind „frica cea mică şi oboseala cea mare” (p. 45).

În al treilea rând, decorul nelipsit: cafeaua, ţigara şi bestiarul la care apelează Dan Coman pentru majoritatea figurilor de stil, iar acest bestiar este, ca de obicei, unul impresionant. În Dicţionarul Mara avem: cel mai des oi şi vaci, apoi pisici, câini, cocoşi, găini, porci, cai, viţei, musculiţe, nurcă, cangur, răţuşte, păsări, licurici, muşte, păduchi, cărăbuşi, fluturi, lişiţe. În timp ce structuraliştii îşi vor freca mâinile mulţumiţi de inventar şi de concluziile rezultante, scriitorul bistriţean va răspunde ironic, cum o face de multe ori: „Păi despre ce să scriu, dacă am crescut la ţară?!”.

În al patrulea şi ultimul rând, charisma şi ironia marca Dan Coman, infuzată narcisiac. „sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina” (p. 7, ghinga, Vinea, 2005). Dacă tot eram la ghinga din nou, să nu uităm dedicaţia volumului: „fără nici o şovăială/ această carte mi-o dedic mie”. Acum versurile de mai sus ar suna cam aşa: „sunt un tată cum nu mi-aş fi putut imagina”. Chiar şi în această ipostază lirică, scos din contextul precedent, sensibil jenat şi speriat, glasul tremurând al lui Dan Coman îşi păstrează valenţele de seducător subtil, ironic, în observaţii gen „strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn/ mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea” (p. 19) sau „la trei săptămâni mirosul de tată este exact/ ca aroma de jakobs pentru găini” (p. 23)

În fruntea noutăţilor se află, cap de listă, inevitabil, tematica. În lirica recentă, alături de proiectul încă în lucru al lui Radu Vancu, Sebastian în vis (raduvancu.unspe.com), paternitatea ca univers se numără printre temele insolite. Un volum aflat de cealaltă parte a oglinzii e cel al Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă (Paralela 45, 2005). Având în vedere că tematica nu atrage valoarea, ci maxim o nuanţează, iar cum o nuanţează am detaliat mai sus, nu insist.

Un aspect care aduce ceva nou în peisajul generaţiei e  modul în care dragostea şi sexualitatea sunt tratate (ori mai degrabă transformarea pe care abordarea subiectului acesta o suferă). Erosul este resemantizat, maşinizat, împins la periferia relelor necesare (alături de fumat, printre altele), consumarea pulsiunii erotice fiind o datorie ce trebuie să ţină seamă de legile tiranice ale Marei: repede şi în linişte, iar asta cât mai departe de spaţiul aseptic: „noi suntem părinţii marei/ şi noi, părinţii marei, doar uneori/ şi doar foarte scurt/ ne desprindem de mara/ şi doar pentru a ne scoate repede-repede/ dragostea din corp/ cum ai scuipa ascuns şi fără zgomot/ într-o batistă de pînză” (p. 43); „atunci ne strecurăm iute sub plapumă/ şi în tăcere ne izbim unul de altul/ ca două pulpe de pui” (p. 46); „la noi corpurile folosesc doar ca să ne recunoască fetiţa/ şi folosesc doar pentru a înainta cât de repede-nspre ea// nişte mecanisme sigure de îngrijit mara/ […] iar sub burţi nu mai găseşti decât/ un foarte mic loc pentru baterii” (pp. 81-82). Iubire marxistă în regim special de necesitate. Sună cel puţin amuzant.

Limbajul suferă şi el distorsiuni, filtrat prin noua ipostază. De ce? Tot din raţiuni… funcţionale: „în faţa unei fetiţe de trei ani/ vorbele de om sunt impracticabile” (p. 30). Am abordat mai sus problematica onomatopeelor, ele găsindu-şi şi aici o explicaţie. Din acest registru nu lipsesc, logic, nici diminutivele sau formele deformate, infantilizate, stâlcite. Deformările discursului, registrele minore nu constituie în sine noutăţi, însă raportul dintre conştiinţă, proto-conştiinţa infantilă şi limbaj, raport filtrat prin stilul lui Dan Coman, oferă tensiuni şi expresivităţi insolite, deci valoroase. Acest lucru e mai puţin evident în linia poeţilor ultimilor ani, însă este destul de evident la prozatorii care au reuşit cu succes să profite de aceste tipuri de raporturi (două exemple la îndemână: prozele scurte ale lui Dan Lungu în care naratorii sunt copii sau adolescenţi şi romanul Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi).

Schimbarea pe care o aduce Dicţionarul Mara este una binevenită atât pentru lirica lui Dan Coman, care redemonstrează că este un autor valoros şi deja stabil în raport cu propria creaţie şi, mai important, că autopastişa nu îl bântuie, dar şi în raport cu generaţia, singularizându-şi vocea tot mai mult, de la un volum la altul. Asemeni în faţa unui serial palpitant, sunt frustrat că nu ştiu când va apărea episodul următor. Apropo, dacă tot suntem în zona aceasta, de serialul Ion Mureşan mai ştie cineva ceva?

Bogdan Odăgescu

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de