Un RUBIK şi un cititor

Rubik: roman colectiv

Polirom (Fiction-Ltd), 2008, 535 p. + DVD

Povestea pe unde scurte: Câţiva scriitori care erau studenţi la litere şi nu numai alături de profesoara şi prietena lor, Simona Popescu, s-au adunat într-o sală de curs (314), la facultatea din Capitală cu multe idei şi cu entuziasm de lungă durată. Apoi au ieşit la bere şi au colindat străzile oraşului şi de la un punct s-au decis să aducă şi o cameră de filmat cu ei. Se mai întâlnesc şi acum sau cel puţin au mai comunicat (am aflat din interviuri). Deşi romanul Rubik seamănă ca dimensiuni cu un roman scris de Dostoievski, nu vă aşteptaţi la aşa ceva. Una dintre autoare vorbea despre el ca fiind un lung poem. Pentru unii a fost un proiect strict personal şi revoluţionar doar din acest punct de vedere, pentru alţii rămâne un prim manifest literar.

Dacă e să faceţi ceva după ce luaţi cartea e să vă uitaţi în primul rând la filmuleţe, este un DVD cu zeci de filmuleţe, unele de-a dreptul minunate, altele irelevante (doar pentru mine şi pentru tine, nu însă şi pentru ei!). Mi-au plăcut mai multe, cum este cel cu un băiat care a pus jocurile de pe calculator (cu împuşcături) în real life. De văzut. După ce îi cunoaşteţi aşa, citiţi-le poveştile şi romanul, din detalii o să îi recunoaşteţi (asta în cazul în care urmăriţi şi doriţi să-i recunoaşteţi).

Cartea a fost inclusă în trendul particular deleuze&guattari sau în cel mai general al postmodernismului sau a fost catalogată pur şi simplu drept o carte legată de studenţie şi boemie. Ce mai are însă Rubik-ul este o vibraţie umană, chiar şi pre-textul acestui roman (dosarul Goblenista) are de-a face cu asta şi mai are ceva în comun cu spaţiul public contemporan în care se regăseşte timid şi cel privat. Reţeta pe care au ales-o este cea a autoficţiunii care provoacă în primul rând un val de incertitudini. Aceasta din urmă se instalează confortabil între rândurile romanului – nu mai ştii cine unde cum şi observaţia şi mai importantă: oricum nu contează. Prin filtrul subiectiv al filmuleţelor şi al micro-naraţiunilor au încercat să impună în peisajul romanului contemporan acele „revolutions of feeling and seeing” despre care vorbea Susan Sontag, şi în detaliile acelea foarte importante cred că au şi reuşit. Stilul e de fapt stiluri şi unele micro-naraţiuni nu spun foarte multe la acest nivel. Autenticitatea unora sau scriitura constantă a altora cred că propune, în cele din urmă, un echilibru. Unii sunt ironici, alţii se joacă şi te ameţesc cu mutări dintre cele mai neaşteptate, reuşind să construiască lumi ficţionale dintre cele mai interesante şi dificil de descâlcit, alţii se simt confortabil în clişee. Pericolul în acest gen de scriitură – într-un un roman colectiv scris de tineri, despre ce îi doare sau îi minunează pe ei – este exagerarea sau derapajul narativ. De multe ori au pierdut controlul propriilor texte care sunt pur şi simplu forţate să îşi găsească sfârşitul. Iar în acest caz nefericit în care răbdarea îi lipseşte chiar şi autorului, cititorul va renunţa la partitura narativă mult mai uşor decât primul şi nu o va termina.

Nu ştiu dacă veţi rezista până la capăt şi nici nu vă garantez că veţi reacţiona pozitiv, cred că reacţia la acest tip de roman depinde foarte mult de poziţia fiecăruia şi de acceptarea premiselor pe care autorii le impun. Unele micro-naraţiuni te vor convinge, iar altele nu. Ca şi pe mine, de altfel. E bine că romanul este multistrat şi rizomatic pentru că ai posibilitatea alegerii. „Problema cubului depinde numai de voi. Puteţi să-l rezolvaţi pe cont propriu. Dar pentru a vă găsi fericirea în viaţa nu sînteţi independenţi. Este singura mare diferenţă”. Poate că romanul nu este atât de mult despre cub, despre cum să intri şi cum să ieşi din roman şi cum să-l înţelegi şi cum să-l legi. Am încredere în cititor – aceasta e singura mare diferenţă. Explicaţiile şi hinturile de lectură sunt multe, aş spune eu chiar prea multe. În postfaţa făcută de Simona Popescu au dat tot: convorbiri, mesaje, e-mailuri, mai mult, dintr-o posibilă alianţă cu un cititor (neiniţiat şi tânăr) îţi recomandă formaţii sau îţi propun filme etc. Toţi cei care au scris în roman sunt tineri (în capul lor) aşa ca John Malkovich au intrat fiecare, pe rând, într-un tunel şi unii în alţii.

Spre deosebire de alte romane experiment pe care nu am reuşit să le citesc până la final, romanul acesta mi s-a părut viu. Nu e scris poate la nivel profesionist, însă ei nu sunt scriitori profesionişti, deocamdată. În romanul lor colectiv au reuşit să creeze o poetică a vizualului: filmul romanului este făcut din zeci de cadre narative, asa cum au făcut şi cu filmuleţele. Doar cel din spatele camerei de filmat (narat) se schimbă, fiecare micro-naraţiune şi fiecare dintre ei îl afectează pe celălalt şi în acelaşi tip se modifică pe sine – un cititor virtual poate ajunge să perceapă acest tip de mecanism al scriiturii şi al relaţiei dintre ei: influenţarea si afectarea reciprocă menţin ţesătura acestui roman.

O altă faţă a autoficţiunii este cea legată de următorul lucru: hai să vă spun ceva despre mine, ceva care nu mi s-a întâmplat niciodată. Poţi înţelege şi aşa autoficţiunea şi romanul lor. În roman sunt multe reluări şi cadre-duble şi informaţii falsificate, tocmai pentru că fiecare poziţionare în lume schimbă ceea ce este văzut şi modifică la rându-i fiecare individ, în parte, în contextul respectiv. Nimic nu e constant, personajele care apar în roman nu sunt stabile, dimpotrivă, sunt dispuse să se plieze altfel în fiecare (alt) context în care apar. În final, reţeaua rubicilor se dizolvă, senzaţiile de déjà-vu şi déjà-connu (ca false recunoaşteri) apar. Totul e gata şi tu trebuie să părăseşti teritoriul lor.

Cât despre „revolutions of feeling and seeing” (Sontag), asa cum se întâmplă după revoluţii, unele dintre acestea sunt anulate, altele persistă şi propun schema libertăţii, a fraternităţii sau a opiniei. Şi tot aşa se întâmplă alteori ca după anumite revoluţii să rămână o mână de iluzii care se evaporă una câte una şi într-adevăr nimic nu se schimbă sau prea puţine lucruri rămân. Aceasta e revoluţia lor, a rubicilor: Începutul. În aşteptarea capitolelor următoare, care vor consta probabil în încercări îndividuale, îi salut.

P.S.: aici sunt ei :) : Simona Popescu, Bogdan Boureanu, Dragoş Carciga, Ana Chiriţoiu, Raluca Ciochină, Dan Dăncescu, Brânduşa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfă, Mădălina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Igor Mocanu, Radu Nedelcuţ, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache, Ehren Schimmel, Alexis Enrico Santi, Florin Vasile, Mihai Armânul, J. B., Peter Rösch.

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Articole similare

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Robert Trașcu – Poeme

Robert Trașcu – Poeme

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii