Urban self-myth. Între “before” şi “after”

De . Categorii: Junkbox (Olga), Numărul 9-12/2008, Numere revistă

Etichete: ,

Urban self-myth. Între “before” şi “after”

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

Nicio mitologie nu este la fel de fascinantă ca mitologia personală. Când Paulo Cohelo, dispreţuitul şi nepreţuitul, a lansat bomba plagiat numită “Alchimistul”, toate minţile, de la orice etaj al evoluţiei, fremătau de sintagma vag-asumată, vag-înţeleasă, dar profund nostalgizantă, a “legendei personale”. Legenda personală, în timp real, este acel soi de telenovelă pe care îţi vine s-o refuzi pentru că în datele lumii tale, asemenea înlănţuiri logice îndeplinesc fie rolul unor piste false, fie pe acela al unor ironii de duzină, din categoria clişeizantă a umorului negru de stocurile nelimitate ale căruia dispune Providenţa. Şi ca în orice mitologie care se respectă, dispunem, iată, la modul conştient, de o serie de tipare legendare construite cu mijloacele perfide ale aceloraşi invarianţi recrutabili din marea masă a lexicului de stradă, mijloace de transport în comun şi tv. Discursuri obositoare în identica lor repetabilitate, automitizările urbane sunt, uneori, mai suculente şi mai adânci, mai exploatabile, mai sensibile la variaţiuni şi reemergenţe decât textele clasice, spectaculoase, construite pe baza unui reţetar lipsit de funcţia refresh a imaginaţiei. Nu mă gândesc la varianta lor de mainstreampoveştile de reality-show, structurate în virtutea unui histrionism de joasă speţă, o hartă strâmbă de urmărit indiciile unui labirint de istorii personale. Mă gândesc la poveştile pe care le născocim (pluralul solidarităţii se dezice de componenta lui patetică pentru o mai bună ilustrare a ideii, prolixe în orice caz) ca să avem mai mare aderenţă la spaţiile invadate de demonii imaginari ai oraşelor în care trăim şi pe care suntem tentaţi, în virtutea unor inerţii de sorginte barocă, trecute prin sita câtorva romane şi filme moderne & postmoderne, să le trăim şi vedem ca pe nişte bâlciuri, freakshows, iluzii contaminabile cu fantastic (cam ca în “Ultima licornă” a lui Peter Beagle). Aşa că facem din noi personaje mai degrabă fictive, recognoscibile în textele autoreferenţiale postate pe eventualele bloguri, în tendenţioasa prea mare coerenţă a ţinutelor, în contrafacerea, plauzibilă sau măcar scuzabilă, a unui set sau a mai multor seturi de date autobiografice menite să creeze o imagine care să frizeze, cel puţin, spectaculosul de orice sorginte. Fostul copil minune, actualmente ratat propăşit prin baruri, fosta divă, actualmente superanonimă, fostul geniu care nici măcar nu mai e în stare să înnebunească, toţi încap în crevasele pe care “ceea ce nu se spune” le lasă între acum şi un atunci neimportant. Şi invers, de-a lungul drumului obscen al poveştilor de succes: orfanul multimiliardar, toate personajele din telenovelele naive ale anilor 90. Coordonatele pe care se plasează cauzele acestei reinventări se leagă tocmai de imposibilitatea reinventărilor. Pentru că atunci când “restul vieţii tale se confundă cu viaţa însăşi” rămâne insatisfacţia de a nu putea lucra cu materialul cel mai ofertant la dispoziţie (yourself-ul) altfel decât în limitele cele mai facile şi mai uşor abordabile ale unei logici duale. Între before şi after, asta e tema centrală a auto-legendelor de orice fel. Cu pretenţia canoanelor sfântului advertising că after este întotdeauna o fotografie mai supusă chirurgiei estetice de photoshop decât precarul before. Iar acest happy-ending iluzoriu, cu potenţial de nociv drog sentimental, este, probabil, unul dintre cele mai greu de combătut/demolat supramituri.

Olga Ştefan


Olga Ştefan

Mai multe articole de