Vineri de la douã – şedinţã de redacţie

De . Categorii: Editorial, Numărul 5-12/2009, Numere revistă

Etichete: ,

Vineri de la douã – şedinţã de redacţie

Publicat în October 09, 2010 , o comentarii

“Pânã în vara anului trecut nu mã gândisem vreodatã cã am sã mã mai întorc la Echinox, revistã cãreia i-am fost redactor câţiva ani. Asta pânã când Horea Poenar m-a pus sã aleg între Echinox şi o pisicã. O pisicã imposibilã, dupã cum am fost avertizat”.

Da, se poate începe şi aşa, cu un soi de voce din off, şi într-un registru uşor absurd, chiar dacã exact aşa s-a întâmplat. Doar cã Horea nu dorea de fapt sã se despartã de pisica sa. Dorea sã se despartã de Echinox, din motive pe care textul sãu de alãturi le explicã foarte bine. Cât despre mine, eram nedumerit. Consideram Echinoxul un capitol încheiat al istoriei mele, şi nu vedeam deloc de ce m-aş întoarce. Aveam dubii cã aş fi potrivit pentru un asemenea rol, aveam şi alte dubii pe care i le-am mãrturisit lui Horea, care m-a asigurat de tot ajutorul sãu în “tranziţia de regim”, ajutor pe care, de altfel, l-am primit.

De ce am spus da în cele din urmã? Pentru cã nimeni nu vrea o pisicã imposibilã.

De ce am spus da în cele din urmã? Nu ştiu.

De ce am spus da în cele din urmã? Pentru cã am intrat discret şi treptat în viaţa redacţiei de acum şi am ajuns sã-i cunosc redactorii şi mi-a plãcut? Da. Pentru cã sunt deştepţi şi vii şi scriu bine şi pentru cã ne intereseazã cam aceleaşi cãrţi şi filme şi muzici? Da (sunã puţin a Simona Popescu, dar da.)

Care erau cauzele nehotãrârii mele?

În primul rând, Echinoxul – cel puţin pentru mine – e un teritoriu revendicat din greu. Ceea ce nu e neapãrat un lucru rãu. Dar el poartã în cârcã nu doar propria istorie venerabilã, ci şi, mai ales, nostalgiile, aşteptãrile, şi îndreptãţita posesivitate a multora dintre foştii sãi redactori, cei din mereu mai încãpãtoarea casetã editorialã cunoscutã printre redactori, în glumã, drept “cripta”. Fiindcã veni vorba, m-am simţit ciudat sã fiu resuscitat din criptã. Echinoxul nu e chiar Fâşia Gaza a revistelor culturale de la noi, dar e totuşi uimitor câte pasiuni continuã sã stârneascã. Ceea ce înseamnã, cred, cã a fost o experienţã extrem de importantã pentru foarte mulţi oameni, şi cã intensitatea acelei experienţei continuã sã excedeze pura, şi obosita, nostalgie. Echinoxul naşte pasiuni. Foarte bine. Dar e firesc sã fii nehotãrât când (re)intri în acest teritoriu, dupã ani buni de pauzã.

Apoi, Echinoxul – atât cât îl cunosc eu – a fost mereu un proiect sau o direcţie. Un Proiect sau o Direcţie. Nu aşa ne spune istoria literaturii? Atunci când am ajuns eu la Echinox, într- o vârstã deja târzie (nu se putea sã lipseascã un scurt memento, pãi nu e “pe vremea mea” un refren echinoxist clasic?), proiectul echinoxist era de-a face din revistã un spaţiu de discurs universitar, serios, bine întemeiat, mulat pe teme de cercetare. Student în anul întâi fiind, l-am luat drept absolut firesc şi am încercat sã învãţ un mod de-a scrie. În treacãt fie vorba, am fost oarecum uimit mai târziu sã aflu cã pentru urmãtorul val echinoxist, acest mod a pãrut uneori “mort”, “scrobit”, “preţios”, “plicticos”, “obosit”.

Iar faptul cã Echinoxul a fost mereu un Proiect şi/sau o Direcţie m-a pus pe gânduri când a trebuit sã spun da sau nu din nou. Pentru cã nu sunt omul cu Proiectul. Sau cu Direcţia. Sau cu Manifestul. Ori de câte ori survine întrebarea “Tu te-ai gândit în ce direcţie vrei sã duci revista?” (fie cã vine de la mine, fie de la alţii), încerc s-o evit. Nu, mai bine. Încerc sã-mi spun cã Echinoxul nu trebuie dus într-o Direcţie. Cã direcţia se stabileşte prin impulsurile combinate ale nenumãratelor fascinaţii, pasiuni, şi interese ale redactorilor sãi de astãzi. Cã libertatea revistei constã tocmai în a lãsa frâiele în mâinile celor care scriu în ea. Discuţia numerelor se va constitui poate, odatã, într-o direcţie. De ce cred cã e bine aşa? Pentru cã, înainte de-a fi un Proiect sau de-a contura o Direcţie, e important ca Echinoxul sã rãmânã ceea ce a fost mereu: un atelier, un spaţiu deschis în care se scrie şi se discutã. Existã desigur lucruri pe care mi le-aş dori, care m-ar bucura în cariera viitoare a revistei, şi pe care cred cã le putem încerca împreunã. De pildã acela de-a menţine Echinoxul aproape de literatura şi critica românã de astãzi. Sau de-a câştiga colaboratori ai revistei printre scriitorii şi criticii care nu fac parte din gruparea revistei. De-a continua sã pãstrãm în spectrul revistei nu doar aria strictã a literelor şi literaturii, ci şi filmul, muzica, artele plastice.

Mã bucurã deja cã redactorii Echinoxului par sã doreascã şi ei asta.

Însã mã bucur şi mai mult cã titlul acestui text a reînceput sã-mi ritmeze, alãturi de multe altele, sãptãmâna: vineri de la douã – şedinţã de redacţie.

Rareş Moldovan

Rareș Moldovan

Mai multe articole de