Ză French Connection Revisited

De . Categorii: Literatura română de export, Numărul 1-4/2008

Etichete: , , ,

Ză French Connection Revisited

Publicat în October 03, 2010 , o comentarii

Este destul de uşor să porneşti de la premisa idealistă că valoarea unei cărţi este una şi aceeaşi în oricare colţ al lumii. Or, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, critica de întâmpinare cu siguranţă nu este unitară, recenziile şi cronicile „la cald” reflectând în aceeaşi măsură opera vizată, cât şi dialogul acesteia cu ţara de adopţie. Din fericire, Franţa reprezintă în momentul de faţă unul dintre punctele călduţe de pe hartă pentru romanul românesc. Astfel de situaţii nu apar din senin, datorându-se doar presupuselor valori intrinseci ale scriiturii, ci ţin de un mecanism destul de complex şi subtil încât să scape unei prime vederi. La fel ca şi în alte epoci, publicarea unei cărţi la Paris rămâne o chestiune de mare prestigiu pentru un autor român. De la Eugen(e) Ionescu/o până la Mircea Cărtărescu ori Gabriela Adameşteanu dru­mul a fost lung, iar în ultimul timp acest traseu pare să surâdă romancierilor autohtoni.

Cu toată mândria programelor şcolare de liceu, ar fi infantil să ignorăm că Ionescu, Cioran şi Tzara sunt recunoscuţi în Occident cel mult ca „scriitori de origine română”. Totuşi, ar fi la fel de infantil să nu recunoaştem că interesul de care se bucură (pe drept cuvânt) recent traduşii autori se datorează şi acestor nume, precum şi altora, în aceeaşi măsură: Eli­ade, Sebastian, Monica Lovinescu, Matei Vişniec etc. etc. etc. Aşadar, teritoriul francofon european este unul des-chis, existând un context, un teren fertil cuceribil pe piaţa franceză.

Două evenimente recente contribuie, de asemenea, la acest fericit context: proiectul Belles Etrangères şi fantastica revelaţie a pieţei româneşti de carte: agentul literar. Dacă asupra celui de-al doilea poate că nu este încă vremea să stăruim, fiind încă într-o fază de început, lecturile efectuate de scriitorii noştri în hexagon merită o privire retrospectivă. Participarea celor 12 români a fost nu doar rezultat (aproape toţi fuseseră deja traduşi în volum până în 2005), ci şi cauză, volumul editat odată cu seria de lecturi, dar şi ecourile din presă ori de aiurea atrăgând atenţia atât cât a fost nevoie pentru crearea unei nişe.

Exceptându-i pe Norman Manea (Le retour du hooligan, Le bonheur obligatoire, L’heure exacte) şi Andrei Codrescu (La comtesse sanglante), a căror traiectorie a bifat un zbor transatlantic dus-întors, dar şi pe Matei Vişniec, fiind şi el aproape de statutul scriitorului francez de origine română, numele care contează cel mai mult în momentul de faţă sunt: Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu.

Cum într-o ţară occidentală cuvântul editorului este capital, e destul de greu să trecem peste ce a avut de spus editorul Gallimard la publicarea Orbitorului în 2002 (traducător: Allain Paruit). Iritant sau nu, anumite cuvinte cheie revin asemeni unor etichete bine lipite: comunism, Ionescu, Eli­ade. Ignorând superficialitatea celor care se ocupă cu pro­movarea scriitorilor români în Franţa (dar nu numai), e de remarcat că Mircea Cărtărescu se bucură de un anume pres­tigiu în spaţiul francofon. Pe lângă apariţia din luna mai a acestui an a Pourquoi nous aimons les femmes (Ed. Denoel), Cărtărescu a mai atins un punct sensibil al culturii franceze: nici mai mult nici mai puţin decât benzile desenate. Vă puteţi imagina cum ar arăta Travesti ca bandă desenată? Ei bine, desenatorul Edmond Baudion a făcut deja acest lucru în alb/ negru, rezultatul fiind lansat de Editura L’Association la sfârşitul lui 2007. Celor menţionate deja li se adaugă L`OEil en feu şi Le reve, dovedind că publicarea romanului Orbitor într-una dintre cele mai prestigioase colecţii Gallimard nu a fost un accident. Dintre autorii relativ recenţi, doar Gabriela Adameşteanu s-a mai bucurat de o traducere la Gallimard (semnată de Allain Paruit), Une matinée perdue apărând în 2005.

Curios fiind să verific la sursă, am dat recent un telefon serviciului de clientelă Fnac, lanţ de magazine ce reprezintă mainstream-ul francez de carte. Dorind să abordez subiec­tul de departe, am întrebat ce scriitori români mi-ar reco­manda, dintre cei traduşi recent. Nu pot neg că m-a mirat puţintel răspunsul: cel mai „în vogă” autor este momentan Dan Lungu, cu traducerile la Raiul găinilor şi Sînt o babă comunistă! (ambele Editions Jaqueline Chambon). Desigur, nu poţi să faci o judecată de valoare după astfel de criterii, dar un lucru e sigur: cu o astfel de recomandare, e clar că cineva are intenţia să se vândă. Asta înseamnă că Dan Lun­gu este pe val? Să sperăm că o astfel de publicitate nu-şi va arăta reversul medaliei.

Aşadar, atenţie există. Premii au fost şi sunt, spaţiul nu ne permite acum să le mai menţionăm. Următorul pas este con­tinuitatea. Este loc? Dacă nu, facem?

Bogdan Odăgescu

bogdan.odagescu@yahoo.com

Este destul de uşor să porneşti de la premisa idealistă că valoarea
unei cărţi este una şi aceeaşi în oricare colţ al lumii.
Or, chiar dacă lucrurile ar sta aşa, critica de întâmpinare cu
siguranţă nu este unitară, recenziile şi cronicile „la cald”
reflectând în aceeaşi măsură opera vizată, cât şi dialogul
acesteia cu ţara de adopţie. Din fericire, Franţa reprezintă
în momentul de faţă unul dintre punctele călduţe de pe hartă
pentru romanul românesc. Astfel de situaţii nu apar din
senin, datorându-se doar presupuselor valori intrinseci ale
scriiturii, ci ţin de un mecanism destul de complex şi subtil
încât să scape unei prime vederi. La fel ca şi în alte epoci,
publicarea unei cărţi la Paris rămâne o chestiune de mare
prestigiu pentru un autor român. De la Eugen(e) Ionescu/o
până la Mircea Cărtărescu ori Gabriela Adameşteanu drumul
a fost lung, iar în ultimul timp acest traseu pare să
surâdă romancierilor autohtoni.
Cu toată mândria programelor şcolare de liceu, ar fi infantil
să ignorăm că Ionescu, Cioran şi Tzara sunt recunoscuţi în
Occident cel mult ca „scriitori de origine română”. Totuşi, ar
fi la fel de infantil să nu recunoaştem că interesul de care se
bucură (pe drept cuvânt) recent traduşii autori se datorează
şi acestor nume, precum şi altora, în aceeaşi măsură: Eliade,
Sebastian, Monica Lovinescu, Matei Vişniec etc. etc.
etc. Aşadar, teritoriul francofon european este unul deschis,
existând un context, un teren fertil cuceribil pe piaţa
franceză.
Două evenimente recente contribuie, de asemenea, la acest
fericit context: proiectul Belles Etrangères şi fantastica
revelaţie a pieţei româneşti de carte: agentul literar. Dacă
asupra celui de-al doilea poate că nu este încă vremea să
stăruim, fiind încă într-o fază de început, lecturile efectuate
de scriitorii noştri în hexagon merită o privire retrospectivă.
Participarea celor 12 români a fost nu doar rezultat (aproape
toţi fuseseră deja traduşi în volum până în 2005), ci şi cauză,
volumul editat odată cu seria de lecturi, dar şi ecourile din
presă ori de aiurea atrăgând atenţia atât cât a fost nevoie
pentru crearea unei nişe.
Exceptându-i pe Norman Manea (Le retour du hooligan, Le
bonheur obligatoire, L’heure exacte) şi Andrei Codrescu
(La comtesse sanglante), a căror traiectorie a bifat un zbor
transatlantic dus-întors, dar şi pe Matei Vişniec, fiind şi el
aproape de statutul scriitorului francez de origine română,
numele care contează cel mai mult în momentul de faţă sunt:
Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu.
Cum într-o ţară occidentală cuvântul editorului este capital,
e destul de greu să trecem peste ce a avut de spus editorul
Gallimard la publicarea Orbitorului în 2002 (traducător:
Allain Paruit). Iritant sau nu, anumite cuvinte cheie revin
asemeni unor etichete bine lipite: comunism, Ionescu, Eliade.
Ignorând superficialitatea celor care se ocupă cu promovarea
scriitorilor români în Franţa (dar nu numai), e de
remarcat că Mircea Cărtărescu se bucură de un anume prestigiu
în spaţiul francofon. Pe lângă apariţia din luna mai a
acestui an a Pourquoi nous aimons les femmes (Ed. Denoel),
Cărtărescu a mai atins un punct sensibil al culturii franceze:
nici mai mult nici mai puţin decât benzile desenate. Vă puteţi
imagina cum ar arăta Travesti ca bandă desenată? Ei bine,
desenatorul Edmond Baudion a făcut deja acest lucru în alb/
negru, rezultatul fiind lansat de
Editura L’Association la sfârşitul
lui 2007. Celor menţionate deja
li se adaugă L`OEil en feu şi Le
reve, dovedind că publicarea romanului Orbitor într-una
dintre cele mai prestigioase colecţii Gallimard nu a fost
un accident. Dintre autorii relativ recenţi, doar Gabriela
Adameşteanu s-a mai bucurat de o traducere la Gallimard
(semnată de Allain Paruit), Une matinée perdue apărând în
2005.
Curios fiind să verific la sursă, am dat recent un telefon
serviciului de clientelă Fnac, lanţ de magazine ce reprezintă
mainstream-ul francez de carte. Dorind să abordez subiectul
de departe, am întrebat ce scriitori români mi-ar recomanda,
dintre cei traduşi recent. Nu pot neg că m-a mirat
puţintel răspunsul: cel mai „în vogă” autor este momentan
Dan Lungu, cu traducerile la Raiul găinilor şi Sînt o babă
comunistă! (ambele Editions Jaqueline Chambon). Desigur,
nu poţi să faci o judecată de valoare după astfel de criterii,
dar un lucru e sigur: cu o astfel de recomandare, e clar că
cineva are intenţia să se vândă. Asta înseamnă că Dan Lungu
este pe val? Să sperăm că o astfel de publicitate nu-şi va
arăta reversul medaliei.
Aşadar, atenţie există. Premii au fost şi sunt, spaţiul nu ne
permite acum să le mai menţionăm. Următorul pas este continuitatea.
Este loc? Dacă nu, facem?
Bogdan Odăgescu
bogdan.odagescu@yahoo.com

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de