Julian Barnes despre antieroi şi morminte

De . Categorii: Carte, Cronici, Dosare, anchete, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Prozatori Britanici

Etichete: , , ,

Julian Barnes despre antieroi şi morminte

Publicat în November 05, 2010 , o comentarii

Tuturor ni se va întâmpla chestia asta cu muritul, deci nu-i nimic de temut – banalitate servită invariabil tanatofobilor, pe un ton indiferent-superior. Dar cum rămâne cu sincopa de logică din afirmaţia de mai sus? De temut, deducem, sunt anumite lucruri prin care nu trece oricine, poate doar ghinioniştii sau răii – în funcţie de apetenţa pentru soartă sau divinitate. Memorii, tratat voit diletant despre Marea Trecere, monolog adresat divinităţii, prilej scriitoricesc de justificare mascată a propriei arte, omagiu adus scriitorilor şi compozitorilor favoriţi – Nimicul de temut al lui Julian Barnes oscilează între aceste repere.

Ca volum de memorii, cartea este o colecţie de amintiri despre membrii familiei autorului, filtrate prin conştiinţa unui om trecut recent de şaizeci de ani, uşor contrariat de faptul că timpul său consumat nu s-a cristalizat într-o simplitate înţeleaptă. „Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa”, va scrie acesta pe primul rând al volumului, dând tonul unei căutări fără mari speranţe, de aceea calmă şi minuţioasă. Simbol chinez al morţii, lămâiul, şi-a făcut loc în titlul unuia dintre volumele de proză scurtă ale lui Barnes (Tristeţi de lămâie). Tentative de sondare a tărâmului de dincolo se pot întrezări în primul său roman, Metroland, şi mult mai pregnant în O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate. Însă, fără confesiunile din volumul de faţă, a vorbi despre moarte drept temă dominantă a operei sale ar fi fost un act de suprainterpretare.

Barnes-scriitorul crede că literatura, într-un mod irezistibil (sau iritant) de întortocheat, tinde să spună adevărul şi să ne arate cum şi pentru ce anume putem trăi în continuare. Barnes-omul obişnuit a luat hotărârea de a-şi literariza căutările metafizice, cu riscul de a cădea în ridicol. Britanicul familiarizat din copilărie cu (auto)ironia drept mijloc universal de minimalizare a spaimelor se pomeneşte faţă în faţă cu o teamă de nebiruit şi alege s-o mărturisească în toată grozăvia sa. Setea de divinitate a scriitorului agnostic este etichetată drept siropoasă de către fratele ateu, profesor de filosofie. Prietenii de-o viaţă îşi exprimă voalat convingerea că este o slăbiciune caracteristică vârstei, cel mai eficace mijloc de a o neutraliza fiind ocuparea permanentă a minţii şi a corpului cu operaţiuni pragmatice. De-a lungul naraţiunii, cititorului îi devine aproape imposibil a păstra distanţa faţă de Barnes şi punctele sale de vedere – cu toate că (sau tocmai pentru că) acesta ţine să-şi evidenţieze subiectivitatea. Totuşi, trebuie făcută o distincţie între opiniile sale cu privire la soarta sufletului după moarte şi cele exprimate în legătură cu personajele propriu-zise, reprezentări ale persoanelor apropiate scriitorului. Pe de altă parte, merită luată în calcul observaţia lui Philippe Lejeune din Pactul autobiografic, conform căreia, confruntat cu un text autobiografic, cititorul va avea tendinţa de a se comporta poliţieneşte, căutând cu asiduitate „rupturile contractului”, ezitările, distorsiunile sau omisiunile autorului. Dar cu greu poţi rezista unei confesiuni precum: „Când eram tânăr, zborul cu avionul mă îngrozea. Alegeam să citesc o carte care să dea bine pe lângă propriul meu cadavru.” De altfel, Barnes nu îşi reneagă niciodată latura orgolioasă, unul dintre principalele ingrediente ale eleganţei stilului său.

Întrucât reflecţiile asupra divinităţii şi a eventualităţii nemuririi sunt lipsite de posibilitatea concluziilor, mai ales având în vedere punctul de pornire al cărţii de faţă (de nicăieri, înspre nicăieri – mizând însă pe înfruntarea fobiei faţă de Nimic), primul punct focal este galeria de personaje: o bunică adeptă a comunismului, un bunic uitat, reconstituit şovăitor din amintiri străine, o mamă excesiv de autoritară, cu acut simţ practic (definibil şi drept pură zgârcenie), un tată distant-afectuos, redus la tăcere de limbuţia soţiei, naratorul-reflector, un frate a cărui inteligenţă potopeşte albia îngustă destinată emoţiilor unui englez al mijlocului de secol XX şi cele două fiice ale acestuia, de o limpezime intelectuală similară.

Personajul central corespunde tradiţionalului narator-reflector al genului memorialistic, regizând conturarea propriei personalităţi prin imaginile despre aceasta oglindite de celelalte personaje. Meschinării ale fiecăruia în parte sunt scoase la lumină dureros, într-o tentativă de anticipare a Judecăţii de Apoi; retrospectiva este lipsită de orice tentaţie a idealizărilor, încât ajungi să te întrebi cum reuşesc oamenii, dacă aşa sunt cu toţii în spatele camuflajelor sociale, nu doar să nu se omoare, ci, ocazional, să fie fericiţi împreună. Dar naratorul subliniază faptul că orice amintire este părtinitoare, ilustrând acest lucru prin confruntarea versiunii proprii a trecutului cu aceea, adesea divergentă, a fratelui: „Fratele meu nu crede în adevărul de esenţă al amintirilor; eu nu cred în felul în care le colorăm”.

Barnes relatează succint una dintre primele sale experienţe universitare: optând pentru filosofie din convingerea că rolul ei este „să ne spună din ce este făcută lumea şi cum să trăim cel mai bine în ea”, el a fost dezamăgit să constate că, săptămânal, se studia un filosof care desfiinţa complet concluziile celui anterior. Cursul era lipsit de mult-aşteptata revelaţie finală, dovedindu-se o înşiruire de viziuni şi sisteme individuale. Scriitorul a ajuns la concluzia că literatura, deşi reuşeşte să lase impresia că nu se ocupă cu aşa ceva, ne oferă cea mai fidelă şi omogenă imagine a lumii. De aici şi volumul memorialistic cu miză filosofică. Ce reuşeşte să exprime galeria de atitudini în faţa morţii a filosofilor, artiştilor şi oamenilor de ştiinţă menţionaţi de Barnes? Pe lângă banala observaţie că diferenţele (intelectuale, sociale ş.a.) pălesc în confruntarea cu aceasta, ni se oferă o schemă a variantelor de înfruntare a necunoscutului:

  1. a. crezi în Dumnezeu; b. nu crezi în Dumnezeu;
  2. i. îţi e teamă de moarte; ii. nu îţi e teamă de moarte.

Autorul ierarhizează cele patru variante posibile din punct de vedere moral: cea mai avantajoasă este combinaţia a-ii, cea mai dezavantajoasă, b-i (în care, de altfel, se află el însuşi). Această ierarhie pune însă o problemă: de ce ar fi superioară moral poziţia unui credincios care nu se teme de moarte faţă de aceea a necredinciosului care nu se teme? În definitiv, curajul celui dintâi derivă din încrederea în faptul că, în viaţa de apoi, va fi răsplătit pentru virtuţile sale sau că, măcar, i se vor ierta păcatele şi-i va fi oferită fericirea eternă; pe când necredinciosul anticipează nefiinţa, stare mult mai înspăimântătoare pentru cel ce nu s-a înstrăinat cu totul de viaţă. În socotelile credinciosului încape o doză de interes personal sau de orgoliu; pe când necredinciosul ce priveşte liniştit moartea fie, conform convingerii lui Arthur Koestler, nu reuşeşte de fapt să creadă în propriul sfârşit, fie îşi face socoteala că inexistenţa este preferabilă chinurilor iadului, fie a atins o asemenea stare de suferinţă, încât trecerea în nefiinţă devine singura ieşire imaginabilă. Evident, un necredincios care se teme de moarte se află pe o poziţie etică inferioară credinciosului care se teme, întrucât cel de-al doilea anticipează cu nelinişte evaluarea sa de către divinitatea incoruptibilă, pe când primul este înspăimântat de perspectiva dispariţiei propriului ego; omul religios se întreabă dacă va fi demn de apropierea de Dumnezeu, pe când celălalt, chiar nefericit, preferă nimicului prelungirea chinului cunoscut. Dar situaţiile celor care nu se tem se ramifică în asemenea grad încât, ignorând motivele acestora, orice ierarhizare morală devine imposibilă.

Pe de altă parte, necredinţa are cel puţin două nuanţe: ateismul şi agnosticismul. Barnes, spre deosebire de majoritatea cunoscuţilor săi, optează pentru poziţia de mijloc a agnosticului. Ar vrea să creadă, însă raţiunea i se pune împotrivă. Se declară atras nu de Zeus, Odin, Buddha sau Allah, ci de Dumnezeul Noului Testament – singura zeitate care, la prima vedere, nu-i solicită fiinţei umane imposibilul. Însă mărturiseşte că a încetat să creadă în existenţa Creatorului în adolescenţă, când replica firească la păcatele sale i s-ar fi părut un trăsnet pogorât din cer pentru a-l anihila. Mai târziu, poziţia i-a fost întărită de creştinii care nu s-au arătat scandalizaţi, aflând despre necredinţa sa – opţiune clasată drept dovadă a îndoielilor acestora, iar nu drept tolerare a unui punct de vedere distinct. Cu timpul, Barnes ajunge la concluzia că Dumnezeu, dacă există, are cu totul alte perspective asupra păcatului şi pedepsei decât cele omeneşti, unilaterale. De altfel, cartea sa este un soi de rugăciune: Domnul este implorat să existe în mod obiectiv şi, deci, să-şi menţină distanţa faţă de opiniile personale despre El. Esenţialul, afirmă Barnes, nu este câtuşi de puţin părerea ta despre Dumnezeu, ci părerea Sa despre tine. Cât despre eventualitatea în care saltul ontologic se va dovedi a fi o cădere înspre Nimic, cu atât mai puţin s-ar putea spune că părerea individului are vreo importanţă în afara cercului său intim.

Ca omagiu adus familiei spirituale a lui Julian Barnes, cartea mizează în primul rând pe portretul scriitorului Jules Renard. În prim-plan apar de asemenea Flaubert, Stendhal, Montaigne, compozitorii Stravinski şi Ravel. Absenţa oricărei figuri marcante a vieţii culturale britanice este explicabilă prin tradiţia francofilă a familiei Barnes. Însă acesteia i se adaugă înclinaţia britanică spre autoironie, care transformă sentimentul tragic al sfârşitului într-un tabu. Celui considerat adult i se permite să ia în derâdere subiecte îndeobşte sobre, dar i se interzice tacit să se înspăimânte. Frica e indecentă, exprimarea ei, de-a dreptul vulgară. Din acest unghi, cartea se revelează drept un gest de sfidare a convenţiilor sociale: da, tot timpul m-am temut, recunoaşte scriitorul, şi nu-mi mai e ruşine că îmi doresc ca Dumnezeu să existe.

Tanatofobia cuprinde două categorii: teama de a muri propriu-zis şi teama de inexistenţă. Barnes afirmă că anticiparea variatelor suferinţe fizice, cât şi momentul trecerii ca atare, i-ar rămâne indiferente, dacă ar avea certitudinea că sufletul lui va continua să existe. Afecţiunile mintale care deteriorează memoria i se arată drept descinderi premature în Nimicul de temut. „Memoria înseamnă identitate. Cred în asta de când… o, de când mă ştiu.” Convingerea aceasta vine în sprijinul atracţiei scriitorului pentru creştinism, întrucât conceptul de metempsihoză inclus în diverse alte doctrine religioase implică uitarea. A nu se deduce de aici faptul că Barnes crede în rolul de catastif al memoriei umane; ceea ce îl ademeneşte este menţinerea identităţii, a sinelui dincolo de orice bariere temporale (în treacăt fie spus, volumul ocoleşte meandrele distincţiilor dintre conceptele de suflet, spirit, fiinţă, eu, conştiinţă, identitate ş.a.m.d.).

Eul, conform unor teorii recente, reprezintă „o simplă secvenţă de evenimente cerebrale, legate între ele de conexiuni cauzale”. Dar, cu toată admiraţia prozatorului pentru precizia şi aparenta obiectivitate a limbajului ştiinţific, el ajunge la concluzia că niciodată nu şi-ar putea considera părinţii „mănunchiuri de material genetic lipsite de substanţă individuală.” A lua drept adevăr absolut o descoperire ştiinţifică este tot un act de încredere oarbă – atât într-un intelect străin, cât şi în conduita morală a transmiţătorilor. În cele din urmă, Barnes se refugiază în singurul mediu care „combină libertatea totală şi controlul absolut, […] se foloseşte de minciuni ca să spună adevărul şi de adevăr ca să spună minciuni”: arta. Refuzând iluzia anticilor, conform căreia artistul supravieţuieşte prin operele sale, alege să caute adevărul acolo unde se riscă cel mai puţin spunându-l: în lumea măştilor.

Alexandra Găujan

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de