Persona – Suburbia Afterlife

De . Categorii: Cronici, Eclectic (Dan), Muzica, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , ,

Persona – Suburbia Afterlife

Publicat în November 03, 2010 , o comentarii

Persona – Suburbia Afterlife

EMG, 2010

Pe bune, Persona e genul de trupă capabilă să îţi coloreze dimineţile şi să îţi dea chef de absolut orice: de la magiun de prune până la broccoli, de la dus gunoiul până la studiu pentru un examen la chimie, de la trezit până la – ei bine – sculat efectiv din pat. Iar asta pentru că cei patru timişoreni (Gaben – chitară electrică + voce, Coco – bass, Joy – chitară acustică/electrică, Horaţiu – tobe) se ocupă cu un soi de britrock/indie pop extrem de agreabil, cântat sincer, cu poftă, fără emfaza şi preţiozitatea de care suferă destule trupe din undergroundul românesc. Lucrul acesta se vede/simte cel mai bine în reprezentaţiile lor live – ritmuri săltăreţe, melodii infecţioase cântate de un Gaben şugubăţ, un Coco surprinzător de volubil pentru un basist şi, în general, atitudinea aceea foarte laid-back, foarte rock’n’roll, foarte we’ll-have-a-barrel-of-fun!-esque –, din care mai toţi participanţii ies duracellizaţi.

Aşa că nu e de mirare că aşteptam cu real interes concentarea pastilelor de energie live ale cvartetului timişorean în format înregistrat, de studio. Suburbia Afterlife, debutul lor discografic, lansat în această primăvară, se prezintă ca un mix de aproape 41 de minute de muzică parcă special (şi isteţ) calibrată pentru FM. Foarte radio friendly (de fapt, prietenoasă în general!), e, din punctul meu de auz, doar o variantă light, aerată, a ceea ce prestează băieţii live. Având, în fundal, o doză bună de Ableton Live, uneori parcă prea normalizat, Suburbia Afterlife e, precum spuneam mai sus, light, dar asta fără a se face abuz de îndulcitori artificiali. Ba dimpotrivă, toate trucurile de producţie sunt acolo ca să fure ascultătorul, iar atenţia acestuia să cedeze trecere melodiei.

Ah, da. Melodie. Dacă e să aleg un lucru de care mi se pare că suferă teribil industria – tuse seci – muzicală românească (şi nu mă refer la categoria un-tsss un-tsss un-tsss promovată la TV) e că densitatea unor melodii care să îţi facă din ochi instantaneu şi să te facă să te zâmbeşti tâmp şi iremediabil e prea mică.

Ori Suburbia Afterlife îşi colorează voios traiectoria muzicală încă din deschizătoarea Momentary Lack Of Passion, care, lăsând la o parte problemele cu o anumită dumneaei, pe care le acoperă în mod făţiş versurile (I’m in a momentary lack of passion. / I’m playing solitary games on your PC. / And if you open your eyes / then you must realize / that we need another direction…), cu ale sale riffuri sprinţare, e nespus de jovială. Tripleta ce-i urmează – People On The Move, Head On The Door, On The Screen – ciupeşte din entuziaste sonorităţi pop – solar!

Cu texte ce panoramează iubiri (cu despărţirile aferente) adolescentine (,,Here we stand, in the sand, / we’re still playing silly games. / Take my hand and understand / This is the end”, she said…The Telephone), dependenţa de dumneaei (You are the picture I keep on my hard drive / that’s been so ridiculously displayed… – Dependency; You’re the highway in my mind / and I’m driving all the time… – Suburbia Afterlife), istorioare dulci-amare, cântate în cheie ironică (Why don’t we talk about it? / Or better fight about it? / Mess up this room / and then feel alright… – Head On The Door), ba una despre un telefon care nu vrea nicicum să sune (I smash the telephone – it’s the enemy / ‘Cause I know it can’t bring you back to me… – The Telephone), combinate cu un sound foarte joyful, primăvăratic-matinal, albumul celor de la Persona ar putea servi drept fundal sonor pentru 10 reclame senine la telefonia mobilă, pentru veri şi veri la rând.

Mare păcat că băieţii nu au inclus în tracklistul final şi Driver Man ori mai recenta King In My Kingdom (în locul Kitchen Song, care, deşi e apanajul lui Coco în concerte şi – atunci – funcţionează, trenează în varianta de studio). Pe de altă parte, se găsesc pe disc jucăuşa Honey Bunny Blues şi piesa ce le-ar putea servi drept ID audio – A Ride On Lovestreet.

Şi să nu uit să menţionez şi cele 6 minute şi jumătate din piesa ce-şi împrumută titlul albumului – Suburbia Afterlife – care, pe când lumea se pregătea de Toy Story 3, închidea finuţ Joy Story, episodul 1, semnat Persona. Un album like the high wind over trees, bun tovarăş de călătorie, cu un artwork frumos, lucrat cu grijă întru răsfăţul cumpărătorilor, cum mai rar mi-a fost dat să văd pe la noi.

Concluzionând, Suburbia Afterlife e încă o dovadă că dintr-o piesă nu se face primăvară. Dar din 10 ba! Don’t you feel like this is the right time (for love)?

Dan Vamanu

(http://www.easylikejoimorning.com/)

Dan Vamanu

Mai multe articole de