Philip Ó Ceallaigh – două volume

De . Categorii: Carte, Cronici, Numărul 4-8/2010, Numere revistă

Etichete: , , ,

Philip Ó Ceallaigh – două volume

Publicat în November 01, 2010 , o comentarii

Moto:

“Era o vară foarte instabilă. Începuseră căldurile şi încercai să te strecori pe la umbră în timpul zilei, iar în unele nopţi nu suportai să dormi acoperit nici cu un cearşaf. Dar erau şi zile, prea multe chiar, de tulburări atmosferice (…) când aerul era insuportabil de de umed şi norii grei se comasau cu încetineală în după-amiezile lungi.”[1]

Exceptând cele două colecţii de nuvele (“Însemnări dintr-un bordel turcesc” – Polirom, 2007, “Şi dulce e lumina” – Polirom, 2009), Philip Ó Ceallaigh pare a fi cunoscut îndeosebi pentru spiritul său nomad, şi nici nu e de mirare, judecând influenţa covârşitoare pe care acesta a avut-o asupra scrierilor sale. Utilizând premisa sensibilităţii cititorului român şi cea a anilor petrecuţi de scriitorul irlandez în România, doresc să iniţiez un joc, pe care eu însămi l-am încercat în timpul lecturii celor două volume. Un joc de identificare a poveştilor ce se petrec în spaţiul autohton şi a celor care se petrec în afară. Cât de uşor se pot bifa nuvelele care se… potrivesc mediului nostru? Povestirile şi personajele acestora ne sunt străine, dar cu toate aceastea ne par ciudat de cunoscute. Un alt exerciţiu – de imaginaţie: cum le-ar citi un străin? Ficţiune. Ficţiune de o factură ciudată, descriind o lume asemănătoare uneia posibile, dar atât de greu de imaginat pentru cineva care nu a văzut/trăit-o.

Philip Ó Ceallaigh, de două ori nominalizat pentru Frank O’Connor Prize şi câştigătorul Rooney Prize şi Glen Dimplex First Book Prize, al cărui stil are influenţe recunoscute din proza lui Hemingway şi Bukowski, reuşeşte să contureze cu acurateţe imaginea realităţii româneşti post-comuniste, dar nu se opreşte aici; poveştile lui îşi schimbă cadrul, oferind o scurtă trecere în revistă a ţărilor vizitate de Ó Ceallaigh. Este greu de trasat o linie între ceea ce ar putea sau nu fi elemente autobiografice. Însuşi scriitorul afirma că succesul neaşteptat al volumelor sale a avut probabil de-a face cu modul lui de a scrie “cu o anumită candoare şi sinceritate”[2] şi că uneori a încercat să comprime întâmplări la care a asistat de-a lungul anilor într-o povestire ce se desfăşoară pe parcurul unei singure zile.

Înainte de a fi aclamat pentru “[deosebitul] control al tonului, dialogului şi conturului narativ”[3], Ó Ceallaigh a fost criticat pentru maniera sa întunecată de a privi viaţa şi pentru abordarea personajelor feminine – modul în care sunt văzute sau tratate de bărbaţi, sau rolul lor în relaţiile ce veşnic eşuează în proza irlandezului. Cred că astfel de critici se blochează în stratul de suprafaţă al scrierilor şi în obstinaţia de a demonstra ceva, ignorând cu desavârşire o lectură mai profundă. În spatele aparentei mizantropii[4], a realităţilor întunecate sau a bărbaţilor interesaţi doar de latura sexuală a relaţiilor, este aproape imposibil de ratat (decât dacă îţi doreşti acest lucru) o anumită afecţiune manifestată de autor faţă de comportamentul uman, sau de ignorat sinceritatea ori romantismul unora dintre personaje. Să luăm drept exemplu nuvela “Taxi”, cea care deschide volumul “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, în care un tânăr merge la gara din Bucureşti doar pentru a-şi aştepta iubita care nu se va întoarce vreodată, sau “Când mă scufund” – unde un alt bărbat face o călătorie de şase ore cu trenul, de la Bucureşti la Petroşani, doar pentru a se asigura că fosta lui prietenă se va căsători şi nu există nicio posibilitate pentru ei de a se împăca. Sună romanţios, nu-i aşa? Dar povestirile sunt narate într-o manieră atât de curată şi lipsită de sentimentalisme, încât reuşesc să scape acestei capcane. De la sufocantul asfalt sau blocurile comuniste nu te-ai aştepta să poţi simţi vitalitatea aproape palpabilă din “În cartier”, povestire care înlănţuie vieţile vecinilor dintr-un imobil – din nou, neratând tuşa de simpatie; acest spaţiu deopotrivă literar şi non-literar folosit de către scriitor este foarte bine punctat în următoarea recenzie: “cu un umor ciudat, surprinde perfect Bucureştiul – nu doar un oraş ce-şi redescoperă energia tinerească şi tradiţia intelectuală şi artistică în noua Europă, dar şi un oraş ce poartă încă jugul (inclusiv arhitectural) al anilor Ceauşescu.”[5]

Prima mea întâlnire cu proza lui Ó Ceallaigh a fost ocazionată de un număr din revista Esquire (martie 2008) în care era publicată povestirea sa intitulată “O vară foarte instabilă”, şi probabil am cumpărat prima lui carte cu acest gând. Nuvela fost aleasă, în schimb, ca deschidere pentru al doilea lui volum: “Şi dulce e lumina”. Dacă în prima colecţie cam două treimi dintre poveşti puteau fi identificate cu realităţile româneşti, în a doua, poate doar un sfert au România ca spaţiu narativ – confirmând declaraţia sa: “Da, nuvele, dar România… mai puţin.”[6] – şi încurcându-mi puţin propunerea jocului din început. Schimbarea de ton este foarte subtilă şi proza lui Ó Ceallaigh nu suferă schimbări majore, pierzându-şi poate puţin din întunecime, dar concentrându-se asupra altor situaţii sociale şi politice, cu o paletă evident mai variată a decorurilor. Am menţionat nu o singură dată acest element nu doar pentru că este atât de frapant, ci şi pentru că rar am citit povestiri cu intrigă şi personaje atât de bine împletite cu un mediu palpabil sau uşor de identificat.

Dacă “Însemnări dintr-un bordel turcesc” include o ‘Crimă şi pedeapsă’ rescrisă, cu un deznodământ bizar, dar amuzant, parodia la Alchimistul din ‘Şi dulce e lumina’ pare a fi “veriga slabă” a celui de-al doilea volum. Paulo Coelho poate fi el însuşi o glumă, iar povestea satirică arată cumva disonant în cadrul celorlalte. Un contrabalans, “Dincolo de poalele munţilor”, proza care închide volumul, a fost mica mea revelaţie, povestea unui trekker (termenul “turist” nu prea face dreptate sensului iniţial) ce călătoreşte singur prin sate sărăcăcioase şi zone nelocuite, alături de “Şi dulce e lumina”, încântătoare prin ritmul său domol şi dialogurile pline de naturaleţe dintre tatăl şi fiul ce vizitează Muzeul Egiptean de Antichităţi din Cairo.

Nu voi încheia prin vreo afirmaţie de genul celor care apar pe ultima copertă a cărţilor, ci cu un citat din Ó Ceallaigh, ce pune în lumină câte ceva despre scrierile lui: “Am ajuns la un punct în care am scris pentru mine şi am simţit ce mi-a dat mie actul de a scrie, fără ideea de ce va fi, când e gata, cum e citit. Şi am găsit energia. Trebuie să te asculţi pe tine, să fie suficientă linişte interioară cât să te auzi.”[7]

Mirela Dimitriu
——————————————————————————–
[1] Philip Ó Ceallaigh – “O vară foarte instabilă”, “Şi dulce e lumina” – Polirom, 2009, p.5

[2] http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-4087281-scriitorul-irlandez-philip-ceallaigh-despre-bucuresti-oras-insuportabil-are-potential-fie-oras-minunat.htm

[3] http://www.guardian.co.uk/books/2006/mar/04/featuresreviews.guardianreview15

[4] Ibid.

[5] http://profmike.wordpress.com/2008/12/16/notes-from-a-turkish-brothel/

[6] http://metropotam.ro/Interviuri/2008/09/art7872230393-Interviu-Philip-Ceallaigh/

[7] Ibid.

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de