[1972] N. Manolescu – Cinci tipuri de critici [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici

Etichete: , , ,

[1972] N. Manolescu – Cinci tipuri de critici [goldmine]

Publicat în December 09, 2010 , o comentarii

Tipologia ce urmează n-are, fireşte, decât o valoare ipotetică şi parţială. Ea porneşte de la observarea criticii (de ieri, de azi) şi este un exerciţiu de caracterologie literară, nu fără o anume notă caricaturală. Nu vizează (mă simt obligat să precizez) indivizi reali, oricâte puncte de asemănare ar putea fi descoperite, ci categorii generale, ideale, inexistente în stare pură. A voi să identifici în trăsăturile unuia pe cutare sau pe cutare ar însemna curată pierdere de vreme. (Să mai adaug că m-am referit la critici, nu la teoreticieni ori la istorici literari sau profesori).

Primul tip, pe cale de dispariţie astăzi, este al criticului provenit din mediile didactice (nu neapărat universitare). Majoritatea criticilor cunoscuţi din perioada interbelică (şi Lovinescu, şi Călinescu) au fost profesori secundari. Oameni de cultură temeinică, în special clasică, ei au adus în publicistică simţul pentru istorie şi pentru ordine făcând legătura între istoricii literari de meserie şi criticii propriu-zişi. Cei mai mulţi au formaţie filologică, sensibili la particularităţile de limbă. Biografi şi documentarişti, prin obligaţie, dar şi prin vocaţie. Pot fi consultaţi cu folos pentru orice epocă sau autor. Ştiu operele pe dinafară. Analişti, meticuloşi, atenţi la prozodie, bat adesea apa în piuă şi, dacă demontează cu pricepere textul, îl recompun cu greutate. Scrupulul îi opreşte de la sinteză, bunul simţ, de la imaginaţie. Polemicile lor sunt de obicei restabiliri de date fără importanţă. Nu văd pădurea din cauza copacilor. Gustul e receptiv pentru epocile vechi, reticent la noutate. Dacă ar fi rămas profesori, ar fi fost eminescologi, fiindcă au tendinţă spre specializare. Scriu istorii literare de uz didactic.

Al doilea tip este al iubitorului de „umanităţi”. Filosofi şi moralişti, criticii din această categorie pun seria înaintea indivizilor, ideea generală înaintea operei. Au vocaţia culturalului în mai mare măsură decât pe a literarului. Confundă lesne valorile, pentru că ceea ce îi interesează de fapt este chipul în care o carte ilustrează un stil sau o mentalitate. Sunt mai degrabă eseişti decât critici, fără aplicaţie la obiect, laborioşi, ceremonioşi, lipsiţi de umor. Comprehensivi, fără acuitate. Un mijloc de caracterizare îl constituie analogia; comparatişti, din erudiţie. Poligloţi, utilizabili pentru toate literaturile şi epocile. Stil elegant, grav, impersonal, dar care nu sesizează esenţa. Au cunoştinţe, nu şi idei. Vulgarizatori ideali ai celor mai subtile probleme literare.

Alt tip este al criticului „rafinat”, estet congenital fiindcă nu pune la baza judecăţilor sale iubirea de literatură, ci delectarea egoistă. Disociativi, fini, snobi, dezinteresaţi de fenomenul literar autohton. Scrie despre Ion Barbu ca să aibă prilejul de a se referi la Valéry. N-au atât spirit critic, cât spirit de şicană, îndreptat mai ales contra scriitorilor reprezentativi. Fac mare caz de erori mărunte. Prin compensaţie, arată o indulgenţă neaşteptată unor scriitori de a doua mână, „redescoperindu-i”. Nu-i preocupă literatură în aspectul ei normal, comun adică, ci excepţia; au doi-trei autori predilecţi, la care revin, autori de margine, bizari şi necaracteristici. Polemişti intoleranţi şi sclipitori, cu un veşnic zâmbet de ironie sau dispreţ. Sunt aristocraţii criticii, impopulari şi antipatici.

Foarte popular, din contra, este al patrulea tip: al criticului combativ, om al momentului, spirit cultural şi lipsit de fineţe. Aceştia sunt cei chemaţi să facă şcoală. Fără idei proprii, fără gust şi fără stil, impresionează prin patimă şi tenacitate. Îi găsim pe toate baricadele, fluturând steaguri de ocazie. Dacă au norocul să-şi afle publicul, trec în ochii multora drept profeţi şi instauratori de ordine. Umplu paginile revistelor cu o producţie abundentă, violentă şi colorată, menită a forma convingeri bruşte şi efemere. Au totdeauna în vedere obiective extraliterare, morale, sociale, politice, eco-nomice. Se vorbeşte de ei cât trăiesc, ca de vedete, şi sunt repede uitaţi, după ce conjunctura ce i-a produs s-a perimat.

Un specimen frecvent de critic îl reprezintă publicistul tânăr. Este o vîrstă aproape obligatorie a criticului, dar şi un tip pe care toate secolele îl cunosc. Începe prin a fi băiatul de mingi la reviste. Cultura şi-o face pe parcurs şi voiciunea de spirit îl ajută să-şi ascundă mult timp lacunele. Decis şi superficial, imaginativ şi inabil, procedează, până la un punct invers decât criticul provenit din profesor secundar: in- troduce în istoria literară relativitatea recenziei săptămânale. Arghezi e tratatat cu lejeritatea de ton cu care e tratat un proaspăt debutant. Lipsa rutinei îl împinge la afirmaţii extreme, teribile, greu de susţinut. Laudă sau execută. Imprudent, grăbit, crede a rezolva toate marile probleme în introducerea unei recenzii. Are de fiecare dată impresia că a descoperit America. Structuralist, dacă se poartă structuralismul, dur şi tranşant, dacă e la modă tonul franc, preţios şi gongoric, dacă se poartă preţiozi-tatea. Fără convingeri proprii, şi le însuşeşte pe ale altora cu o uimitoare abilitate.

Criticul adevărat, acum, este…

///

Nicolae Manolescu

(nr.5/1972)

(poza: Wikipedia)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de