Suficient craftwork pentru o viziune @ Laurenţiu Ion

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , ,

Suficient craftwork pentru o viziune @ Laurenţiu Ion

Publicat în December 17, 2010 , o comentarii

Sau despre cum să scrii fără să vrei să te spui cu totul din prima. Şi, fără să vrei, să te spui. Iar faptul că nu-mi amintesc dacă este o impresie cu care am pornit la lectura volumului de debut al premiatului Laurenţiu IonDestulă pace pentru un război (Humanitas, 2010), căci majoritatea textelor mi-era deja cunoscută sau dacă este o părere cu care am rămas în urma relecturii îmi confirmă că avem de-a face mai degrabă cu un autor decât cu un produs.

Şi este un autor care se adresează, aşa cum anunţă motto-ul sabatian (şi întrucâtva sabatic), din propriul tunel, cel mai întunecos şi singuratic. Un tunel în care statul la pândă nu este pasiv, ci presupune ba aruncatul de bombe, ba fluturatul de steaguri albe, căci “Larma e detonată de butoane,/ apăsate înghiţit se blochează şi ştiu ce/ au să însemne toate astea -/ un sunet cade într-altul/ ca două bombe şi declanşează războiul./ Zbughesc cu rotiţele şi las ledul să freamăte” (Destulă pace pentru un război), dar „Întind mâna şi ating clanţa -/ nu am nici cea mai mică idee de când stau aici,/ hipnotizat – probabil în faţa/ unei uşi încuiate”(Portman Square).
Un autor ce promite, aşadar, autenticul, dacă asta înţelegem prin expluzarea măruntaielor sufleteşti şi mintale de acolo unde nu zac, ci numai se află, către acolo unde te afli, cu cartea în mână – la primire, via fixarea unei realităţi mai mereu la prezentul continuu. Căci sunt rare textele în care se alege alt tense, poate din nevoia de control: să capteze şi să încapsuleze pacea unui fenomen al prezenţei, constant pus în pericol de către fracturările pe care războiul cu trecerea timpului le-ar provoca.

Or, singurele fracturări pe care autorul le permite sunt cele de el însuşi voite şi ţin de tehnica transpunerii în cuvânt. O tehnică preţuită, ca instrument al viului, al dinamicului, şi nu al staticului, al încremenirii în ea însăşi, de aceea heteroclită în omogenitatea sa. Asistăm astfel la fracturări scurte şi subite, la flash-uri destibilizatoare, de genul vârtejurilor de sunete dintr-o „live electronics”: „(…) – Huşşti! Huşşti!/ Aerul se îndepărta/ în explozii cu nisip.” (Zile albe, temerilor) sau „(…) bassul aproape explodează,/ în căşti/ -click, click-/ s-aude ceva ce dă a muzică (Epik)” ori, ceva mai încolo în acelaşi text, „(…) – în boxe,/ ploaia face gâl-gâl! şi două molii/ zboară încrucişat, de jos în sus, în şanţuri/ suspendate.”. Pentru ca mai apoi, pe alt plan, să urmărim aparenta fracturare dintre subvocile cu care ni se vorbeşte, dintre fronturi (liniştea-ordinea, iubirea, sexul, viaţa-moartea, neliniştirea-haosul). Căci, de fapt, cred că este vorba doar de crearea unor interstiţii, ca spaţii de tras răsuflarea pentru încă o şarjă. Interstiţii marcate de foile albe ce delimitează calupurile de texte.

De deasupra lor, probabil din nevoia, de fond, de a păstra, ca armă de apărare, un spaţiu vital intact (unde să continue fierberea poietică), precum şi din necesitatea, la nivel de formă şi timbru ale poeticului, de a nu pierde eleganţa pe care o dă dozarea misterului, ca armă de atac, expulzarea despre care spuneam se întâmplă oarecum camuflat: „Cineva bate la uşă/ şi avem atât de multe lucruri/ de ascuns./ Continuă să asculţi radioul şi vei şti/ ce se întâmplă afară” (K.). Fără ca prin aceasta discursul să fie unul reţinut, timid sau mistificator, nici registrele tematice reci, impersonale sau forţat generalizatoare.
Ba dimpotrivă, discursul este, ca efect, direct, chiar frust uneori, fără să nege sugestia, ci încorporând-o, atât ca procedeu – „(…)Un transport neobişnuit/ de ioni spre anumite celule, într-un curs lent./ ca după un dezastru de gusturi.” (Transport neobişnuit) -, cât şi ca rezultat: „Noaptea e transparent de vie;/ în transa ei seamănă/ uneori cu o lumină îngropată în mare” (O bulă imensă de apă); „Acolo jos, unde oraşul bălteşte între/ aceste coaste,/ duc o viaţă frumoasă.” (De la Mânăstirea Dealu).

Directeţea discursului nu exclude, aşadar, ba chiar se sprijină, din punctul de vedere al articulării, pe ţeserea atentă şi metodic egală, fără întreruperi, ci doar cu suciri de ton. Şi asta pentru a menţine constantă alternanţa de planuri interior – exterior, de multe ori interşanjabile, astfel încât să nu mai ştii de unde ţi se vorbeşte. Să nu mai poţi spune, deci, care este decorul, dacă tunelul, tranşeele, cazemata se află, de pildă, într-un telescop, în antena tv, pe străzi, printre copaci, în faţa monitorului sau înăuntrul acestuia.
Dar este şi aceasta o chestiune de tactică. Şi nu a confuziei datorată captivităţii sau a confuzării taberei adverse, cum ar putea părea, ci a nepierderii în spaţiul înţeles ca fiind „toată lumea de sub ochii noştri” (K.). Mai ales câtă vreme „Totul e aproape uman (…) Mişcările umede ale oamenilor strălucesc/ puţin şi-apoi tresar din monitor” (Longwood Ave.) şi însăşi planeta războiului ar putea să se prăvălească şi ea, întocmai ca satelitul din po’ boy: „Mi-aş fi dorit să se termine vacarmul/ şi totodată tăcerea aia/ din motoare, frâne, claxoane./ Să nu mi se mai facă sete./ Am văzut un cer roşu, un Marte agitat,/ pregătit oricând/ să cadă lat peste capetele noastre” (Marte).

Mai mult decât directeţe, pe alocuri se regăsesc inserţii ce explicitează, în încercarea de a săpa tunele mai mici către sensuri mai adânci, în cadrul războiului cu sine: „Spun ceva până ajung să spun orice ca un restart/ din care mă limitez/ la un semn pe apă (…) În apă trebuie să mă comport ca o apă,/ echilibrat,/ cu un sex anume,/ statură şi religie.” (Bathroom stories), cât timp „Toate culorile se retrag din mine, de parcă pixelii/ s-ar desfunda şi ar rămâne puncte goale./ mâinile, picioarele sunt acum membre străine.” (Într-un colţ întunecat al camerei). Mai la vale, când războiul îi implică şi pe ceilalţi, precizia delicată lasă loc durităţii şi deci inserţiilor ele însele explicite, de genul celei ce urmează pasajului „Aurora Jolie Anal se-ncarcă/ I Roll this Rollie-Ollie ca Iggy Pop/ din burikul degetului,/ aşa cum Aurora Jolie dă sex,/ aşa cum Anal dă durere” (Aurora Jolie Anal).

Departe însă de a fi vorba despre pornografia specifică trend-ului actual, graţie lucidităţii cu care este asumat şi livrat inclusiv conceptul de psychoporn, „avertisment” ales chiar ca subtitlu pentru un text. În realitate, întregul grupaj despre Boris şi ceva ce aduce a iubita lui, Aksinya, este o întoarcere la o temă clasică, şi anume valorizarea esteticii urâtului, cu ajutorul, ce-i drept, al instrumentului potrivit – limbajul de artilerie grea. Eufemizat, însă. De la Karmacoma/ psycho până la Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte, via Sicriul din baie şi Circuit, pe fondul raportării când autiste, când schizo dintre cei doi, se deschide lumea unor simţuri date peste cap, a cărnii, a fiziologicului şi mizerismului.
Astfel, „din spatele peretelui, Boris aude/ cum urinează Aksinya, în linişte (…) Boris se sprijină de perete cu pantalonii pe vine/ şi îşi atinge penisul. Puncte albe şi scame/ se răspândesc tandru prin lumină,/ urmându-i mişcările mâinii. Nimic nu se pierde,/ nici măcar/ mirosul puternic al urinei.” (Karmacoma/ psycho). Aceeaşi Aksinya „se şterge potolit la fund,/ refugiindu-se apoi nervos,/ ca de fiecare dată, pe capacul de wc./ Aruncă un pumn de ţărână peste sicriul din baie” (Sicriul din baie), iar „Boris închide lumina/ şi înghite cu grijă întunericul;/ mirosul de rahat cald al Aksinyei seamănă/ cu cel al unei combinaţii de plante.” (Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte).
Totuşi, aceastei lumi din spatele geamului roşu, prezent atât la începutul, cât şi la sfârşitul grupajului cu cei doi, nu-i este străină emoţia, chiar dacă spusă ironic, printre senzaţii: „Este cald, chiar foarte cald,/ şi totuşi Aksynia se-nfioară. Este cald, chiar foarte/ cald,/ şi totuşi Boris tremură.” (Karmacoma/ psycho), iar „Aksynia îşi lipeşte fundul de gresia rece/ şi-un frig dureros îi electrizează carnea (…) Boris îşi încordează palma şi strânge./ Geme uşor; în acel moment,/ imaginea geamului roşu i s-a transplantat în memorie” (Ce s-a întâmplat cu cealaltă parte).

Pe lângă senzaţii şi emoţie, printre cele ce rămân în memorie, de astă dată a celui aflat cu cartea între palme, se distinge şi sentimentul, ca sursă de sens, redat când erotic cu accente ironice, când doar tandru şi trist, dar mai mereu pe suportul amestecului dintre trupesc, spiritual şi electric. Aşa că suntem plimbaţi de la „Buricul ei e un motor ce se încălzeşte după îngheţ./ Sub tălpi, o cămaşă albă şi o eşarfă./ Blitzul o priveşte şi/ apoi o apasă./ Aluniţele sunt tot acolo,/ împrăştiate pe burtă.” (Grupajul momentelor noastre) până la „Pisik – undeva, fără eforturi,/ încă nu s-a spus totul:/ cum îmi slăbeşti nodul cravatei,/ nefiresc de goală faţă de mine şi/ faţă de realitate,/ cum ne continuăm unul pe celălalt pe măsuţa/ din hol,/ pe marginea patului” (Când fiecare om s-aşază lent ca la un spectacol de teatru), via Sourness, ce presupune că „blitzul e mai puternic decât creierul nostru/ şi eu am ţinut minte asta” şi că „Ţi-aş fi spus că/ noaptea e un electrician nepriceput./ Ai fi tăcut pentru o vreme./ E un frig crunt,/ n-avem nicio grabă.”.

În acest cadru în care celălalt e prezent şi sentimentul e chemat pe nume – „Îmi spui că-ţi iese dragostea prin piele” (Sourness), se întâmplă umanizarea, renunţarea la scuturi, punctată rafinat, parcă în treacăt: „Ceva foarte sensibil îmi creşte ca un om/ zile la rând, în timp ce/ îmi zici că, în camera asta strâmtă,/ se face dragoste numai atunci când/ fiecare om s-aşază lent ca la un spectacol/ de teatru,/ cu certitudinea că va fi unul bun.” (Când fiecare om s-aşază lent ca la un spectacol de teatru). Mai mult, tot cu acest prilej este fixată convingerea că frumosul numai prin celălalt şi în el se poate găsi, dincolo de carnal, căci rezidă într-un nu-ştiu-ce diferit: „mâinile mele te dezosează,/ atât de frumoasă, altcumva.”.

În contextul în care temele ce se lasă descoperite nu sunt, iată, aşa cum poate ar fi de aşteptat la un tânăr foarte tânăr, derizorii, marginaliste, pot spune că am primit, în propriul tunel, un întreg autentic. Autenticul unui joc de-a v-aţi ascunselea cu sine, şi nu cauzat de vârstă. Un joc în care textele sunt construite, precum un zid, cu răbdare strategică şi cu tot arsenalul tactic de mijloace şi chiar şiretlicuri tehnice. Dintre şiretlicuri mă rezum să deconspir doar aşezarea în pagină, instrucţia, făcută la sânge, semnelor de punctuaţie, precum şi majusculelor, respectiv literelor mici de la începuturile de vers.
Iar zidul este când transparent, când opac, dar niciodată insurmontabil de către cititor. Un zid la care, la sfârşit, cineva poate, deci, să dea fuga şi să scape turma. Fie că este vorba despre turma zilelor albe, fie despre cea a temerilor (ambele implicite pe tot parcursul volumului, dar fixate explicit la pagina 23 – Zile albe, temerilor), fie că este vorba despre autor însuşi sau despre vreunul dintre receptori.

Jocul alege să fie serios, exclusă fiind joaca, nu şi prospeţimea jucăuşă a unor formulări gen „it’s a fussy world, baby!” (Grupajul momentelor noastre) sau „Ce-o mai face ăla micu’ ?” („Ce-o mai face ăla micu’ ?”). Formulări pe care le cauţi, oricum, odată ce ai găsit următoarea declaraţie de intenţie: „E delicat! adulmec murmurul şi-apoi articulez” (Epik).
Jucăuşul nu ocupă, însă, prima linie, nici la nivel de ton, nici la nivel de craft al redării, chiar şi atunci când ar părea că termenii englezeşti ar avea această finalitate. În fapt, scopul folosirii lor ţine de asumarea, uneori cinică, a unui univers ca reţea hibridizată şi hibridizantă, ce reclamă, ca vehicul, ca haină de prezentare, un limbaj pe măsură: „În monitor,/ armata se mişcă pe scroll/ de la un toolbar la altul. (…) Aşa că Fix pe fiecare,/ Del pe toate deodată (…) Scot capul pe geam şi iau un aer mişto,/ altfel decât cel din monitor./ Reţeaua supraîncărcată-mi poartă suflul.” (Keef).

Un joc de adult, în care sinele este păstrat în preajma zidului, somându-se să aleagă fie gestul auto-ţintuirii, fie excursul salvator în natură. Şi capabil, în egală măsură, să facă faţă ambelor soluţii, întrucât între defensivă şi ofensivă, zbatere şi senin, târât şi urcuş, reglajul este mereu fin. Dacă auto-ţintuirea, sintetizată în „Cazemata mea nu va rezista” (Epik), se resimte aproape cap-coadă, excursul, ca armă de căutare a lui cine sunt, cum sunt şi ce sunt, este şi el cvasi-continuu. Şi se întâmplă în natură, fie în cea cu n mare (mediul înconjurător, inclusiv peisajul urban), fie în cea umană, fie în cea a simbioticului, a umanului tehnologizat. Despre Natură ni se spune când punctat, când, în anumite texte, mai pe larg (de pildă, po’ boyZile albe, temerilorO bulă imensă de apăDe la Mânăstirea DealuMarteAlbedo), însă nu pentru a-i fi făcut tabloul, ci pentru o auto-portretizare impresionistă a autorului, în care să nu trebuiască să se refere direct la sine însuşi: „Ori natura e ciudată, ori eu.” (Wire). Astfel că elementele naturalului înconjurător sunt umanizate, personificate în scopul realizării nu a unei confruntări, cum ar fi fost mai uşor, ci a unei translaţii. Un soi de ascundere prin revelare şi invers, pe care, urmând, ca tehnică, exemplul oferit de autor, o voi deconspira tocmai prin a nu da citate.

Aceeaşi translaţie se întâmplă şi atunci când excursul se face în natura umană sau în simbiotic, neuitată fiind, nici cu aceste ocazii, Natura, ei înseşi, ca şi celei umane, dându-li-se, în respectivele zone şi după caz, valenţe fie pur tehnologice, fie simbiotice. Unul dintre mecanismele prin care se face vizibilă această întrepătrundere de planuri, uneori cu efect halucinant, este prezenţa lui Cyborg. Ceea ce se întâmplă fie prin aducerea sa în prim-plan: „Ochii prind amploarea trunchiului/ şi vântul năpădeşte printre frunze./ Cyborg dă restart şi natura freamătă sub/ electricitate” (De la Mânăstirea Dealu), fie prin plasarea lui în back-ground, momente în care devine, din nume propriu, substantiv comun: „Trec de copaci, scoarţa abia şi-a urnit din loc umbra/ – pe lemnul putregăit, liniştea se prăvăleşte ca/ cyborg restart” (Destulă pace pentru un război) sau „Dacă cyborg n-ar fi fost aici,/ ar fi trebuit/ să mă descurc de unul singur, ceea ce ar/ fi fost aproape imposibil.” (Keef). Şi toate acestea nu ţin de actul de a recuceri teritorii ale tehnicii de construcţie post-modernă, ci vin dintr-o preocupare mai gravă, ce le transcende: „Mă gândeam la ce ar putea fi sfânt în mine./ Poate doar ultima zi din viaţa mea,/ mai ales că/ nimănui nu i-a venit ideea/ să bage un glonţ în mine” (Marte), conştient că „nici vorbă de reproş pentru că am ştiut dintotdeauna/ că pentru a vorbi nu ai nevoie de gură -/ te imobilizezi şi-apoi, apeşi!” („Ce-o mai face ăla micu?”).

Odată craftul trecut în revistă, pe categorii de arme, pentru cine aşteaptă, pornind de la titlul volumului, să găsească în el o viziune gen câmp de luptă în plină încleştare, cartea livrează doar harta cu ajutorul căreia se poate ajunge acolo. Chestie de subtilitate. Cui caută pacea îi sunt oferite, iarăşi, într-o atmosferă de acalmie obsedantă, doar instrumente de căutare, concepte şi imagini cheie, pentru că „Aici şi mai încolo, oamenii se bucură,/ unii mai mult sau mai puţin ca alţii” (po’ boy). Ceva între explozie şi implozie, atât ale celui ce scrie, cât şi ale mediului din care o face (la implozia acestuia din urmă referindu-se şi Paul Cernat, în coperta 4). Iar efectul este că volumul induce lectorului, ca stare, şi pe parcurs, şi la capăt, un gâfâit oarecum liniştit. Precum înainte de atac sau după salvare.

O ambivalenţă nu ştiu cât de căutată de autor sau cât rezultată, de la sine, din căutarea expresiei celei mai potrivite. Şi nu cred să importe, cât timp aceasta din urmă are consistenţă şi este formulată fără discontinuităţi deranjante, dincolo de stridenţele care nu sparg, ci punctează idei. Căci miza nu e pe angoasă, pe disperare, ci pe încurajarea găsirii de soluţii pentru mersul mai departe. De aceea, finalul rezumă, în primul rând prin titlul ultimului text – Wire, ideea că actul de comunicare este un cablu de transmisie a tensiunii, inclusiv electrică, inclusiv înaltă. În al doilea rând, finalul sintetizează ceea ce se transmite încă din primul text (Transport neobişnuit) al acestui volum ca transport neobişnuit, şi anume că accentul cade pe verbul văzului: „Ba dispar, ba umplu geamul./ Asta li se întâmplă tuturor, e dovedit./ Altceva când ştiu,/ altceva când prind încredere în ceea/ ce văd” (Wire).
De altfel, mai în toate textele se remarcă finalizarea în forţă, semn de maturitate creativă, simetric alegerii titlurilor. Intrigă complementarizarea dintre acestea din urmă şi sfârşituri, răceala sau stranietatea unora dintre titluri sprijinind imprevizibilul unor finaluri deschise, calde, fireşti, concentrate pe idee, pe mesaj, şi nu pe formă. Ca şi cum felul în care se începe este conceput pentru a te face să nu te aştepţi la ceea ce vei găsi la capăt: „Mă gândesc la curajul meu,/ la milă,/ ca la tot restul vieţii mele.” (Mononoke, X).

În acest ansamblu căruia artificiosul, preţiozitatea şi pretenţiosul îi repugnă (însă nu şi folosirea artificiului creativ), singura pretenţie ce se remarcă este aceea a dreptului la diferenţă, ca element de identificare şi chiar de identitate. Un drept la diferenţă în raport cu restul autorilor din tabăra prezentului, care optează, şi ei, pentru persoana întâi singular, ca frecvenţă a transmiterii, pentru suportul în cea mai mare parte biografist, precum şi pentru adresarea prioritar monologală. Laurenţiu Ion spune aşezat (dar într-o nestare ce nu se pauzează) în faţa, de cele mai multe ori, a unui tu generic: „Mă tot gândesc cum se poate pierde controlul/ şi trebuie, de departe,/ să-mi păstrez un loc fix” (TCK). Mai puţin în textele dedicate, precum şi în cele în care prezenţa unui tu în carne şi oase, care a prilejuit trăirea motor, este evidentă, şi nu doar graţie folosirii, de pildă, a alintului Pisik.

Acest drept la diferenţă este unul câştigat, datorită luptei constante cu riscul glisării în autism discursiv şi în autoreferenţialitate sufocantă. Luptă şi ea evidentă, însă nu ca efort, ci la nivel de energie a spunerii. Aceasta întrucât vocea auctorială, chiar şi când alege să se afirme prin personaje, chiar şi când alege să fotografieze sau să asculte muzică, nu uită să se situeze lucid, în pofida efectelor psycho şi a ironiei, într-un context. Unul pe care îl transmite şi îl face simţit fie prin descriere, fie prin manipularea elementelor sale, dar întru deschidere, şi nu pentru a ermetiza egotist. Şi asta în pofida faptului că oamenii sunt consideraţi „doar rase de rezervă” (Într-un colţ întunecat al camerei), iar, evidenţa evidenţelor, atât războiul, cât şi pacea se-ntâmplă nu în raport cu lumea, la nivel macro, ci în microcosmosul interior, în parte oglindă a lumii: „Nu-i de crezut – minimalizez ca o minte zdravănă/ tot ceea ce afară se poate întâmpla./ În pacea/ din radio şi oglindă, mă hlizesc sfielnic” (Destulă pace pentru un război).

Astfel, Laurenţiu Ion pare, cel puţin la nivel de intenţie, să nu accepte ca gen proxim „generaţia”, ci „individul”, chiar dacă şi asta ţine, sub anumite aspecte, de a fi fashionable. Soldatul nu se rezumă, aşadar, la a fi un număr pe o plăcuţă atârnată de gât, ci poartă un nume, chiar dacă se ascunde, uneori, sub un altul (vezi personajul Boris sau alter ego-ul Cyborg) sau sub elemente de intertext cultural – numele unor autori la care trimite, prin motto-uri (pe lângă Sabato, Adrienne Rich) şi chiar numele trupelor cu a căror muzică se aliază (UNKLE sau Radiohead).

Saving the beast for last, dacă deci ar fi să descătuşez inamicul din cititorul mulţumit, i-aş reproşa autorului alegerea privind ordonarea textelor, care ar fi putut anunţa mai vizibil schimbările de registru, faptul că este vorba despre o reunire de mini-cicluri. Aşa cum se succed acestea, volumul riscă să fie considerat inegal, şi nu un sistem ce nu permite permutări majore în cadrul său. Căci, în esenţă, nu le permite. De altfel, alegerea despre care spun mă miră, întrucât în cazul fiecărui text în parte, ordonarea internă, inclusiv prin decuparea versurilor, este una riguroasă, în sprijinul libertăţii mesajului.
Un alt front cu privire la care am a cârcoti, că aşa se face la luptă, este cel al dozării detaliilor. Un front capricios, căci într-adevăr inegal. Şi asta pentru că, pe de o parte, sunt texte în care atmosfera se sprijină pe un descriptiv în care detaliile abundă şi aglomerează (grupajul Boris şi Aksinya), iar pe de altă parte sunt zone în care alegerea amănuntului semnificativ nu se putea face mai reuşit: „Toate lucrurile din casă sunt stăpânite de un detaliu,/ ceva rece şi demn se strânge în jurul lor; patul ăsta e o dună de nisip/ ce se prăbuşeşte/ sub propria greutate – ăsta-i un detaliu.” (Front capricios). Din acelaşi text aflăm că alegerea s-a făcut nu de dragul unui „uite-mă că mă pricep”, ci din dorinţa de „vino şi vezi-mă”: „Am impresia / că din când în când vine cineva/ la fereastră să vadă dacă mai sunt aici,/ dacă sunt bine.”.

Cu toate acestea şi dincolo de ele, mă bucură că autorul a vrut doar cât a vrut, de la sine, pentru început: „Un pic de stare epică şi destulă/ pace pentru un război. Pentru mine şi/ pentru ele,/ apasă tu degetul meu cu al tău şi/ răsfoieşte” (Destulă pace pentru un război).
Acest lucru-mi confirmă că actul său de a ieşi acum şi astfel în lume nu se datorează unui teribilist „trebuie să mă afirm pe piaţa literelor”, ci unei nevoi, deloc imature, de a spune. Lumii, oamenilor. Iar verbul potrivit, la întâiul singular al lui Laurenţiu Ion şi, sper, la prezent continuu şi de acum încolo, dacă rămâne serios, cred că este „pot”.

Mădălina Nica

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de