Două povestiri cu pitici şi pisici @ Cosmin Perţa

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , ,

Două povestiri cu pitici şi pisici @ Cosmin Perţa

Publicat în December 19, 2010 , o comentarii

Pentru volumul Două povestiri, apărut la editura Tracus Arte în vara lui 2010, lui Cosmin Perţa i-a fost imputat un exces de suprarealism. Reproşul s-a ancorat în faptul că repetatele trimiteri la personaje şi evenimente istorice dau celor două texte o falsă notă realistă, urmată derutant de câte un scurtcircuit al normelor realităţii empirice. Însă, atâta timp cât miza lecturii nu este documentarea istorică, mustrarea cu iz gazetăresc se împotmoleşte. Eu îmi recunosc slăbiciunea pentru rolul de cititor naiv, pentru care titlul înclină puternic balanţa, iar datele conexe (critice, biografice, istorice, ideologice) sunt de evitat înaintea cristalizării propriei receptări. Aşadar, vă spun că acestea sunt, în primul rând, două povestiri cu pitici şi pisici.

///

Viaţa închipuită a micului N. Ceauşescu

„Micul N. Ceauşescu era timid din cale-afară. Nu umbla decât noaptea, ghemuit şi ascuns. Se mulţumea cu puţin şi lumea nu-l prea interesa. Micul N. Ceauşescu era ghebos şi neîndemânatic, orice lua în mâini îi cădea imediat înapoi şi orice dădea înapoi i se întorcea imediat în mâini.”

Cosmin Perţa face parte din prima generaţie a românilor care l-au cunoscut pe Nicolae Ceauşescu exclusiv din anecdotele părinţilor şi din reportajele video difuzate polifonic înaintea Crăciunului. Această dublă sursă de informare se reflectă în microromanul său finalizat în 2009. Viaţa închipuită a micului N. Ceauşescu este atât povestea fantastică a unui pitic ghebos, care locuieşte într-un palat alături de turma sa de porci şi cutreieră uneori codrii împovărat de o tristeţe fără sfârşit, cât şi o cronologie reală a vieţii dictatorului comunist, împărţită ca un puzzle în segmente episodice.

Micul N. Ceauşescu, personaj grotesc, cu sclipiri de genialitate şi veleităţi de Făt-Frumos, nu este acelaşi cu N. Ceauşescu, cel aşezat de Perţa, la propriu, între paranteze. Însă nu este, în mod lămurit, nici un altul. Mai degrabă intuim în protagonist haloul de parodii inspirate de personalitatea dictatorului, care circulau înainte de Revoluţie precum mărfurile de contrabandă.

Episoadelor numerotate despre micul N. Ceauşescu li se intercalează cele despre personajele secundare: mademoiselle Geraldine Putain, Ivan Ilici şi Joseph Brauner – femeie uşoară trecută de prima tinereţe, un deget (!) al lui Vladimir Ilici Lenin (sau, în funcţie de opţiunea cititorului, un emigrant rus care-l divinizează pe tătucul bolşevismului), respectiv un pictor român refugiat peste graniţă. După un episod londonez cu nuanţe bulgakoviene, cei trei se stabilesc, într-o fericire domestică fără cusur sau tangenţe cu realismul, într-un apartament oarecare din Oraşul Luminilor (de altfel, locul de baştină al acestei povestiri). Totuşi, care este rolul personajelor secundare? Fiecare dintre acestea a aflat, într-un mod sau altul, despre existenţa micului N. Ceauşescu. Geraldine l-a cunoscut personal, însoţind un demnitar francez într-o vizită oficială în România, însă şi prin intermediul unei anecdote cu tentă folclorică, al cărei substrat politic, spre iritarea lui Brauner, povestitoarea nu îl intuieşte. Ivan Ilici, la rândul său, povesteşte despre piticul creator de poeme, varianta cea mai strălucită a culegerii folclorice din cadrul microromanului. Brauner, sătul de alegorii, relatează Adevărata, scurta şi trista istorie a micului N. Ceauşescu şi-a Revoluţiei.  Însă cu toţii rămân la părerile deja cimentate cu privire la grobianul protagonist: pentru Geraldine, acesta va fi mai departe un personaj bizar şi nimic mai mult, util în momentele de împotmolire a conversaţiei; rusul va continua să compună poeme în numele eroului său („sunt doar un zeu singur care se împarte/ între război şi singurătate cum se împarte la măcelar/ carnea macră de carnea cu zgârciuri”, „tu, cântec sfios al inimii mele,/ … Eu şed acum şi te cânt,/ Mi-e inima preaplină de tine”)*, iar românul va renunţa la iluzia că le-ar putea deschide ochii acelora ce niciodată nu au trăit sub teroarea roşie.

La final, între paranteze apare Povestea marelui cârmaci şi a epocii de aur. Naratorul, de această dată heterodiegetic, ne pune faţă în faţă cu alegoria ultimă a regimului comunist: „A fost odată, ca niciodată, un mare cârmaci […] şi el se plimba prin lumea întreagă întrebând cine are nevoie de aur ”. Dar, cum ştim din moşi-strămoşi că preaplinul dăunează sănătăţii, nu ne surprinde faptul că supuşii au ajuns a-şi pierde minţile, pe categorii; la urmă au rămas deznădăjduiţii, care „au înnebunit din iluzie, din iluzia că lipsa lor de speranţă îi va salva”. Naratorul revine însă asupra verdictului, informându-ne conspirativ că au existat în regatul aurului şi supuşi ce n-au înnebunit: aceia „erau îngeri” – ceea ce miroase a ingenuitate adolescentină, dar o voi lua drept reverberare a unghiului suprarealist (ei şi-au păstrat minţile, imprimându-le o devianţă insesizabilă faţă de realismul socialist).

* A se lua urma volumului de poezie Bocete şi jelanii, publicat de Cosmin Perţa în samizdat.

///

Peisaj cu clauni la asfinţit

„Se spunea că inima grifonului poate fi întrebuinţată în trei moduri: poate să-ţi dea cunoştinţe nemăsurate, poate trezi grifonul sau te poate întoarce în timp.”

Acţiunea acestei povestiri cu titlu irezistibil se petrece în Croaţia şi Austria zilelor noastre. Dar acţiunea se mai petrece într-o lume ce, privită printre gene, trece drept a zilelor noastre – lumea realismului magic, cu influenţe optzeciste, în care personajele principale îşi descoperă talente suprafireşti (zburatul, vorbirea cu animalele, perceperea esenţei fiinţiale). La urma urmei, acţiunea se petrece şi pe tărâmul celălalt al basmelor populare, unde Zgripţuroaica îl poartă în zbor pe Prâslea cel Voinic, ucigaşul zmeului, iar Făt-Frumos petrece „vreme uitată”, până i se urăşte de atâta tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ocazional, cele trei lumi ficţionale se întretaie. Nararea pe două voci oferă principalele chei de interpretare ale povestirii: Pavel Jesih, căruia îi place să se considere scriitor, vorbeşte la persoana întâi despre cea de-a doua dintre lumile menţionate mai sus; vocea secundară cronologic, imparţial-omniscientă, aparţinând primei lumi, revelează protagoniştii drept ţinta unui studiu de caz patologic, realizat în cadrul unui sanatoriu de psihiatrie din Austria. Iar calea de trecere înspre cea de-a treia lume este inima grifonului. Artefact sau carne din carnea fiinţei magice, aceasta devine deopotrivă ţinta fantasmelor realiştilor primei lumi şi ale idealiştilor celei de-a doua.

Pavel, iniţiat de către bunici pe de o parte în tainele creştinismului, iar pe de altă parte în ocultism, caută inima pentru a se întoarce în timp şi a-şi retrăi existenţa în mod hiperconştient. Bohumil, ex-geniu cu înfăţişare ponosită, porneşte în căutarea ei pentru a obţine în schimb o familie; Tito, fiul lui Broz (căruia, pe lângă nume şi voluptatea luării de iniţiative, nu i-am descoperit altceva în comun cu revoluţionarul iugoslav), o caută pentru simplul fapt că a pierdut-o în copilărie, necunoscându-i valoarea. Acestora trei li se opune detestabilul pitic roşu (din neamul lui Mefistofel), care a brevetat medicamentul împotriva bolilor magice. În roluri secundare: pisica roşcată şi pisica albă, cu roluri psihopompe; zâna Merveille şi vrăjitoarea cu un ochi de sticlă (ilustrare schematică a eternului feminin sau a dihotomiilor bine/lumină – rău/întuneric, frumos/natural – urât/artificial). Despre grifon, creatură legendară cu trup de leu, cap şi aripi de vultur, nu ni se spune decât că doarme undeva sub pământ şi că e înclinat în aceeaşi măsură spre distrugere şi spre creaţie. Această din urmă precizare îl separă net de creaturile fantastice univalente ale basmelor româneşti. În cheie realistă, piticul este ilustrul psihiatru Nicholas von Teufel, iar Pavel, Bohumil şi Tito sunt trei dintre pacienţii schizofrenici ai sanatoriului său, de unde, precum din Muntele vrăjit, nu se prea pleacă. Instituţia adăposteşte un simpatic grup de nebuni ce-i întruchipează zi şi noapte pe Homer, Virgiliu, Shakespeare, Dante, Moliere, Goethe şi Gogol, care pretind că s-ar afla şi Lenin printre ei (un Lenin de data aceasta întreg, dar, alături de figura tragică a micului N. Ceauşescu, membru al neamului invizibil).

Principalul fir narativ se pune în mişcare odată cu strania achiziţie a drepturilor exclusive asupra a 100 de prenume bărbăteşti, pentru potenţialii fii ai lui Pavel. În urma unui „moment de orbire” cauzat de obsesia faţă de prenume, tânărul este acuzat de crimă, îşi recunoaşte culpabilitatea şi execută 13 ani de închisoare, spre finalul cărora colegul de celulă îi comunică taina inimii grifonului. Detalii despre incidentul care i-a provocat întemniţarea personajul ori nu doreşte, ori nu este capabil să ofere, însă reţinerile sale în acest punct ridică semne de întrebare cu privire la obiectivitatea întregului său discurs.

Pavel îi vinde lui Tito lista celor 100 de nume în schimbul inimii grifonului, pentru care piticul roşu îi promisese, la rândul său, ochiul de sticlă magic al vrăjitoarei. Găzduit peste noapte în casa lui Tito, Pavel, probabil necunoscând istoria nevestei lui Barbă-Albastră, porneşte a explora teritoriul şi descoperă cadavrul vrăjitoarei; rechemată la viaţă, ea trebuie omorâtă definitiv, iar crima (comisă de această dată de Tito) duce la refugierea eroilor în Oraşul Interzis. Tot aici a fost îndrumat şi Bohumil, pentru a-şi alege viitoarea soţie. Oraşul se dovedeşte a fi o închisoare pentru creaturi magice, iar Tito, Pavel şi Bohumil se pomenesc colegi de celulă. Tito mărturiseşte că inima grifonului vândută lui Pavel fusese un fals, originalul fiind ascuns undeva în acea închisoare.

În buna tradiţie a captivilor, protagoniştii îşi trec vremea relatându-şi amintiri. Pavel dă curs înclinaţiilor sale belestristice, scriind o piesă de teatru menită să-i distragă lui von Teufel atenţia de la căutările inimii grifonului. Însă distribuirea medicului în rolul unui pitic roşu îi trezeşte acestuia suspiciunea (ori îl irită pur şi simplu), astfel încât repetiţiile sunt abandonate.

Nivelul magic pare, în repetate rânduri, pe cale să se destrame: „[Pavel] se uită prin întuneric la figurile celorlalţi doi şi avu o străfulgerare de groază, i se păru că toţi seamănă cu nişte clauni. Da, cu nişte clauni bătrâni şi trişti închişi în salonul acesta unde sute de ochi stau aţintiţi din pereţi asupra lor aşteptând, bucurându-se de fiecare scâncet, plâns sau deznădejde a lor.” Totuşi, autorul nu recurge la soluţia facilă a visului sau a nebuniei, iar protagoniştii apar numai pentru o clipă drept reiterarea vagabonzilor beckettieni. Lumii basmelor îi este conferit, în cele din urmă, acelaşi grad de valabilitate ca şi banalei copii a existenţei cotidiene.

Această a treia lume se află ascunsă în spatele morţii, în afara noţiunilor creştine de rai şi iad, deci necondiţionată de trecerea printr-o judecată. Însă problema celor ce descoperă intrarea este că aceştia pătrund acolo drept fiinţe depline, cu toate gândurile şi sentimentele pe care le-au avut vreodată. Iar perfecţiunea de incubator nu poate fascina la nesfârşit, astfel încât personajele îşi dezvoltă excesiv latura introspectivă. N-aş putea spune dacă fenomenul se aplică şi Ilenelor Cosânzene, întrucât prezenţa lor e pur decorativă – dintre eroii noştri, Bohumil este singurul interesat de latura feminină a existenţei, abordând-o însă din unghiul greşit – căci, după observaţia sarcastică a lui von Teufel, tandreţea îi sufocă libidoul.

În ciuda molcomelor „peisaj” şi „asfinţit” din titlu, povestirea conţine foarte puţine momente-tablou; mai degrabă tumbele unor clauni adolescenţi s-ar apropia vizual de exuberanţa şi de variaţiile bruşte de ritm ale lui Perţa. Cât despre cele două pisici vorbitoare, intervenţiile lor discrete m-au intrigat îndelung; în urma tentativelor eşuate de a stabili vreo corespondenţă simbolică, trag concluzia că sunt singurele personaje din volumul de faţă care, precum nebunii veritabili, îşi duc existenţa dincolo de bine şi de rău. Dar, cum n-aş băga mâna-n foc, mă retrag piticeşte.

Alexandra Găujan

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de