Stând pur şi simplu, m-a pocnit vocea personajului şi am auzit-o clar, o voce distinctă care îmi spunea: „Bună dimineaţa!” – interviu cu Matei Florian

De . Categorii: Interviuri, Numărul 4-8/2010, Numere revistă

Etichete: , , , ,

Stând pur şi simplu, m-a pocnit vocea personajului şi am auzit-o clar, o voce distinctă care îmi spunea: „Bună dimineaţa!” – interviu cu Matei Florian

Publicat în December 01, 2010 , o comentarii

Aflat la cel de-al doilea roman al său (după Băiuţeii, scris împreună cu fratele său, Filip), Matei Florian apare în peisajul literar autohton cu o armată de personaje fantastice, în care frenezia și bucuria copilăriei vin în întâmpinarea ritmului dezordonat și delirant al lumii cotidiene. Asemănat cu Teodosie cel Mic a lui Răzvan Rădulescu, Și Hams Și Regretel propune o formă hibridă de literatură fantastică, care însă nu își propune să iasă sau să exploreze vreun alt tărâm decât obișnuitul univers real.

///

Ancuţa Bodnărescu: Ca scriitor aţi debutat cu poezie. De ce aţi renunţat la ea şi cum aţi început să scrieţi proză?

Matei Florian: Nu cred că am renunţat la poezie, cumva poezia a renunţat la mine. E mai complicat de atât. Starea pe care mi-o dădea poezia era una dintre cele mai minunate stări pe care le-am trăit vreodată şi la care m-aş întoarce oricând. Cumva prin proză asta încerc, să recuperez ceva din starea aceea a poeziei pierdute. S-a întâmplat pur şi simplu să nu mai fiu în stare să scriu poezie. Tot o caut, sper să o găsesc. În cărţile astea vocea s-a transformat în altceva şi a devenit proză. Nu cred că a fost o iniţiativă deliberată. Nu m-am gândit aşa: gata renunţ la poezie, încep proză. Şi nu cred în lucruri voluntare şi programatice. Poezia pe care o scriam atunci nu mi-am dorit niciodată să o dau publicării, nu că ar fi fost proastă, poate era, habar nu am. Pur şi simplu îmi făcea mie bine şi îmi era foarte importantă atunci. S-a întâmplat să dispară într-o bună zi şi mi-am dat seama că nu mai pot scrie.

A.B.: Aţi simţit vreo diferenţă când aţi trecut de la poezie la proză?

M.F.: Cumva proză tot scriam… când începi să scrii cât de cât serios, adică prin liceu, dincolo de copilărie şi aşa. Scriam în principal poezie şi din când în când aveam un debuşeu prozaic, dar lucrurile erau amestecate. În capul meu proza întotdeauna ar trebui să se confrunte cu poezia. Aşa văd eu lucrurile şi aşa o să scriu până la adânci bătrâneţi, dacă o să mai scriu. Nu e o linie de demarcare clară. Ştiu doar asta, şi o spun încă o dată, că poezia mi-a dat una dintre cele mai frumoase stări din viaţă.

A.B.: Din descrierile dvs. legate de locul în care aţi scris Şi Hams Şi Regretel se poate observa o asemănare puternică între acel spaţiu şi cel în care v-aţi plasat personajul. Romanul şi-a ales acest mediu sau mediul a ales romanul?

M.F.: Cred că şi una şi alta. Cred că locul acela, care mi-e foarte drag şi pe care-l simt vrăjit e un loc special încărcat de multă magie. Eu cel puţin am sentimentul că piticii ăia sunt prin preajmă şi că oricând pot să apară din ceaţă. Cred în putinţa locurilor de a chema poveştile şi mai cred şi inversul. Atunci când te afli într-un loc e imposibil să nu te laşi pătruns de el. E imposibil ca ceva din locul ăla să nu intre în starea pe care o ai, să nu treacă apoi în ceea ce scrii. Cred că ar trebui să fii autist să te poţi detaşa de lucrurile care te înconjoară. De pildă, erau momente, erau bucăţi din carte pe care le-am scris, care mi-au venit în urma unor plimbări pe acolo. Adică mi s-au întâmplat lucruri pe care, după aceea, am simţit nevoia să le aduc cumva în carte. Da, e o mixtură între astea două: locul care cheamă romanul şi romanul care cheamă locul. Amândouă sunt la fel de adevărate.

A.B.: Într-un interviu aţi declarat că intenţia dvs. a fost să scrieţi o poveste despre pitici. De ce aţi ales să o completaţi pe aceasta cu o poveste extreme de tragică cum e cea a protagonistului?

M.F.: Păi imediat după ce am terminat Băiuţeii am… de fapt pe piticii aceştia i-am avut în cap de foarte multă vreme, nu mai spun că îi cunosc, e şi asta adevărat. Tot încercam romanul acesta dar aveam tot felul de constrângeri, că nu puteam scrie la oraş şi că aveam un serviciu care nu-mi permitea… în fine ideea era că nu reuşeam să scriu povestea cu pitici. Nu se închega, nu se lega. Şi am ajuns, m-am retras, am renunţat la servici. Şi am venit aici, la ţară, în locul ăsta de care am mai vorbit, şi am continuat să mă gândesc la povestea cu pitici – cum ar trebui să arate. Tot ce scrisesem până atunci nu mă mulţumea, mi s-a părut fără rost. Stând pur şi simplu, m-a pocnit vocea personajului şi am auzit-o clar, o voce distinctă care îmi spunea „Bună dimineaţa!”. E chiar adevărat ce spun! Şi în momentul acela mi-am dat seama că e vocea unui om care spune „Bună dimineaţa!” cuiva şi că cineva-ul ăsta, căruia i se adresează personajul, e o femeie, el e un bărbat şi îi spune „Bună dimineaţa!” ei, că ea nu mai există, de ce nu mai există? – m-am întrebat. Cred că în mai puţin de jumătate de minut mi-am lămurit tot romanul. Şi pentru că ştiam că va fi cu pitici, aceştia au venit la pachet cu vocea asta. Aşa au venit lucrurile, vocea s-a impus de la sine, iar eu nu am refuzat-o. Cred cu tărie că lucrurile astea vin de undeva, cred că au un rost, nu vin întâmplător pe lume. În momentul în care am început să scriu am ştiut tot ce voi scrie. Cumva mă feream, ştiam unde trebuia să ajung, dar nu-mi doream să ajung acolo. Nu era povestea pe care aş fi vrut să o spun, dar omul acela trebuia să-şi spună povestea deodată cu mine. Şi m-am luptat cu el… Nu ştiu cine a învins până la urmă.

A.B.: Cât de greu a fost să lucraţi cu aceste două registre, am putea spune, chiar antagonice?

M.F.: Cumva a fost sănătos pentru mine. Registrul tragic, şi de la un punct încolo delirant, trebuia temperat şi atunci, pentru mine cel puţin, pentru sănătatea mea mintală, mă întorceam la pitici cu o mare bucurie – bucuria aceea pe care mi-o dă umorul, joaca, simţul ludic, frenezia, adică copilăria. Pendularea asta între voci m-a ajutat foarte mult. Să rămân monoton, să mă adâncesc într-un delir, nu ştiu dacă m-ar fi ajutat neapărat. Eu nu gândesc lucrurile în felul ăsta, nu ştiu dacă ar fi ajutat cărţii şi dacă m-ar fi ajutat pe mine. Aveam nevoie de pendularea asta între tonul vesel şi peltic al lui Usi şi tonul tragic şi din ce în ce mai îndepărtat de lume, al personajului.

A.B.: Umorul te urmăreşte pretutindeni în paginile romanului. Cât de important consideraţi că este umorul în literatură?

M.F.: E esenţial! Nu ştiu dacă în literatură… în literatură nu mă bag, nu am pretenţia că pot rosti adevăruri despre literatură. Dar pentru mine cel puţin, subiectiv, umorul este esenţial pe lume. Fără umor nu prea are rost să trăieşti. Nu e vorba de băşcălie, e vorba de umorul ăla care dă seninătate, umorul care te apropie de lucruri cu blândeţe, te face să le îndrăgeşti. Seriozitatea pune nişte distanţe, umorul, aşa cum îl văd eu înseamnă căldură, în primul rând. Chiar am nevoie de umor, nu aş putea trăi fără. E îngrozitor să fii serios toată ziua, eu aş obosi, zău! Acum sunt serios şi nu îmi place.

A.B.: Spuneaţi într-un interviu că nu aţi scrie proză realistă niciodată. Se leagă acest lucru cumva de umor sau de zona aceasta de fantasy care apare în scrierile dvs.?

M.F.: Nu ştiu cât dirijează omul scrisul şi cât scrisul dirijează omul. Pur şi simplu, deşi îmi place literatura realistă, cum am mai spus şi altă dată (am foarte mulţi scriitori pe care-i admir de acolo) – nu e vocea mea. Ori de câte ori simt nevoia să scriu o frază sau o aud, e o frază care are legătură cu altceva, cu o lume de altundeva. Asta e vocea mea, aşa simt lucrurile, aşa le văd. Asta neînsemnând că neg tipul de roman realist, nicidecum. Aş putea să îl fac, dar într-un regim tehnic, care nu mă interesează. Nu văd rostul scrisului doar aşa, de dragul unui obiect artizanal pe care să-l şlefuieşti. Cred că regulile le ştiu, le-aş putea duce, dar nu mă interesează de fapt, nu mă reprezintă, nu sunt eu acolo.

A.B.: Critica s-a oprit de cele mai multe ori asupra jocurilor de cuvinte pe care le folosiţi. De unde vine această plăcere pentru cuvânt?

M.F.: Dintr-o bucurie nesfârşită pentru limbă, pentru spiritul ludic şi pentru literatură, până la urmă. Nu ştiu de ce, am observat şi eu în cronici, atenţia asta asupra jocului. După părerea mea orice literatură trebuie să fie libertate, explorarea propriilor tale idiosincrazii, idei, vise, nebunii, iar limba îţi permite lucrul acesta. Eu am o mare voluptate să mă joc cu asta. Că unele sunt reuşite, că altele nu, nu mai contează. E forma asta de libertate. Dincolo de ceea ce spun aici, ăsta e limbajul piticesc – e o accepţiune. Nu am să fac jocuri de cuvinte într-o carte despre şah (nu cred că şi-ar avea rostul), dar odată ce am stabilit regulile conversaţiilor piticeşti, jocurile astea de cuvinte intrau cumva în schema piticească de gândire. M-am bucurat foarte mult şi am avut o mare voluptate să tot descopăr jocuri şi jocuri de cuvinte. Cred că literatura e şi despre libertatea asta şi despre bucuria de a te juca, nu gratuit, ci pur şi simplu de a te juca cu imagini, de a reordona sensul.

A.B.: Atât în Băiuţeii cât şi în Şi Hams Şi Regretel transpare apetenţa dvs. pt basme şi personaje fantastice. Credeţi că acest lucru vă caracterizează ca scriitor?

M.F.: Probabil că da. E ceea ce spuneam şi mai devreme. E vocea aia pe care o aud din interior. Aşa am văzut eu lumea de când mă ştiu. Nu ştiu dacă poveştile fantastice, basmele pe care le-am citit în copilărie sau ce am citit după (Zenobia, Boris Vian – Spuma zilelor şi altele) m-au influenţat sau au venit în întâmpinarea mea. Cred că mai curând ele au venit în întâmpinarea mea. Sunt un tip care, structural, aşa vede lumea şi lucrurile, am nevoie de chestia asta pe care oamenii o numesc miracol, mă rog, eu nu cred că se numeşte miracol, mi se pare că e o chestie foarte firească şi asta vreau să spun în cărţile mele, că ceea ce se numeşte miracol e un lucru foarte firesc care, nu vreau să fiu preţios şi să spun că trebuie doar să deschizi ochii ca să vezi, dar cam aşa e. Mi se pare că există o lume foarte adevărată, foarte aproape de noi, care se ghidează după alte reguli. Chiar o simt şi despre asta vreau să scriu, asta mă interesează.

A.B.: Cred că aţi reuşit să transmiteţi aceste lucruri în Şi Hams Şi Regretel, cele două lumi se întrepătrund în asemenea măsură încât par într-adevăr să aibă aceeaşi origine.

M.F.: Da, bun… eu nu am gândit lucrurile aşa. Am gândit lucrurile în cheia asta a delirului, unde pititcii sunt o formă a delirului. Din punctul meu de vedere piticii au aceeaşi lume şi putere că şi omul de acolo, adică planurile lor sunt egale. Că există o explicaţie logică, asta spun şi în Băiuţeii, pentru orice miracol există o explicaţie logică dar de fapt el tot miracol rămâne, iar piticii rămân un miracol până la sfârşitul cărţii. Fiecare om are o teorie, dar nu cred că programatic şi-o urmăreşte ci pur şi simplu şi-o spune. Eu chiar cred că lumea e plină de miracole care pot fi explicate, într-adevăr, şi logic, numai că ele tot miracole rămân.

A.B.: Cum vi s-a părut că a fost primit romanul de către critică? Sunteţi mulţumit de receptarea lui?

M.F.: Atât de confuză a fost critica, încât am sfârşit prin a nu o mai citi. Am auzit toate părerile, din toate unghiurie posibile, şi de bine şi de rău. La bine, unghiuri de vedere pe care le auzeam, în altă parte, la rău… o învălmăşeală totală. Am citit şi alte cronici pe alte cărţi, dar aşa polarizare şi priviri din unghiuri atât de opuse, eu nu am mai citit. A fost interesant, oricum rezultatul e că mi-am dat seama că e irelevant tot ce se scrie, până la urmă eu nu mă regăsesc acolo.

A.B.: Chiar de la lansare, romanul a primit foarte multe etichete, de la basm pentru adulţi sau fantasy clinic la roman de dragoste etc. Vi s-a părut deranjantă vreuna din aceste etichete sau că ar face un deserviciu romanului?

M.F.: Nu, chiar nu am niciun fel de relaţie, nici de dragoste, nici de ură faţă de critica literară. Mi se pare că critica trebuie să funcţioneze în cadrul ei iar eu trebuie să funcţionez în cadrul meu. Deci toate etichetele astea nu mă ating, cu ele sau fără ele, eu tot cartea aia am scris-o. Din punctul meu de vedere, uite, ca să inventez acum, o să spun: roman realist. Din punctul meu de vedere, piticii ăia sunt foarte reali şi ăsta e un roman realist.

A.B.: Am întâlnit cititori care au fost dezamagiţi la prima lectură din cauza acestor etichete, aşteptîndu-se, de pildă, la un roman amuzant de la cap la coadă.

M.F.: Ambalajele astea sunt folositoare cititorilor. Sincer, acestea nu mai ţin de mine. Cum ambalezi o carte, în ce cuvinte, cum o vinzi, e treaba editurii, e şi treaba criticului. Dar indiferent de cum e ambalată, cartea rămâne aceeaşi.

A.B.: Mai devreme aţi vorbit de influenţa lui Boris Vian asupra scriiturii dvs. Care sunt obsesiile dvs. literare, atât ca scriitor cât şi ca cititor?

M.F.: Nu ştiu dacă e influenţă, asta spuneam. Sunt câţiva scriitori pe care citindu-i mi-am dat sema că vin din aceeşi lume în care vreau şi eu să intru, sau în care sunt eu, dar fără să scriu. Adică îi simt ca provenind din aceeaşi lume pe care vreau şi eu să o explorez. Probabil că fiecare scriitor… sigur că fiecare scriitor şi fiecare carte citită îşi lasă la un moment dat amprenta – o imagine şi o incantaţie în tine. Nu cred să nu se întâmple asta. Altfel, mă feresc de modele literare. Bun, îl aleg pe Boris Vian ca model literar… nu. Pot să spun că îmi place enorm şi Spuma zilelor şi cel de-al patrulea roman al său. Gelu Naum ar fi un altul, cu el am o relaţie… Mi-a fost vrăjitor, mi-am dat seama că aceea nu mai e poezie, ci un fel de vrăjitorie, chiar vrajă, nu e nicio comparaţie, nicio metaforă. Îmi mai place foarte mult Cărtărescu, toate vârtejurile lui îmi plac enorm şi cumva vin în întâmpinarea a tot ceea ce cred. Mai e Agopian… nu ştiu, sunt mulţi scriitori pe care îi simt aproape.

A.B.: Dintre colegii dvs. de generaţie, pe care îi citiţi şi îi apreciaţi?

M.F.: Îmi plac foarte multe cărţi. De la Teodosie cel Mic, care să spunem că ar fi apropiat cumva de Şi Hams Şi Regretel, deşi e altceva, sau starea de îndrăgostire a lui Marin Mălaicu Hondrari, iarăşi e cumva apropiată. Îmi plac realiştii: Lucian Teodorovici, Florin Lăzărescu… acum am citit romanul de debut al Adinei Roseti de la Curtea Veche şi mi s-a părut foarte bun. Sunt mulţi scriitori români, dar nu ştiu şi nici nu mă interesează, asta e treaba criticilor, să ne încadreze fiecare pe raftul lui, să ne pună în categorii… Şi normal că îmi place Filip Florian, e un mare scriitor şi mă bucur că e fratele meu, dar asta e partea a doua.

A.B.: Într-un interviu aţi declarat că simţiţi nevoie de a vă îndepărta de personajele din Şi Hams Şi Regretel pentru a putea scrie la noul romanul. V-au lăsat aceste personaje să începeţi noul proiect?

M.F.: Încă mă lupt cu personajele astea noi şi ele se luptă cu mine. Şi în momentul acesta lupta e indecisă. Nu am ajuns să le stăpânesc îndeajuns încât să ştiu dacă sunt tot aceleaşi sau unele noi. Încă nu mi-am lămurit foarte bine vocile şi personajele. Ştiu ce vreau să scriu, am şi scris deja, dar nu sunt pe deplin lămurit. Vocea aia salvatoare din Şi Hams Şi Regretel nu am auzit-o încă în romanul ăsta. Pur şi simplu scriu ştiind ce vreau să scriu, dar încă nu m-am lămurit, mai aştept să vină ceva, aşa celest, care să mă lovească.

///

Ancuța Bodnărescu

Mai multe articole de