[1973] Adrian Marino – Hermeneutică şi model (fragment) [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici, Vintage

Etichete: , , ,

[1973] Adrian Marino – Hermeneutică şi model (fragment) [goldmine]

Publicat în January 27, 2011 , o comentarii

Din punctul nostru de vedere, modelul ideii literare este cauza şi produsul unui proces hermeneutic, în acelaşi timp „instaurator” şi „descifrator”. Hermeneutica prescrie atît obiectul cît şi metoda de studiu a modelului; cu alte cuvinte, modelul unei idei va fi în egală măsură inductiv şi deductiv, explicativ şi normativ, instituit în urma unei operaţii simultane de „codare” şi de „decodare”. La acest nivel anumite abstracţiuni devin inevitabile.

Lectura alterantivă. Hermeneutica foloseşte o lectură alternativă, al cărui punct de plecare şi de sosire sînt: criticul hermeneutic (cel care foloseşte această metodă) şi totalitatea textelor pe care criticul le studiează şi le modelează. Între aceşti doi termeni se desfăşoară o mişcare continuă de „du-te vino”, circulară şi progresivă, care pînă la urmă se orientează spre o schemă operativă impusă de însăşi forma modelului. În faza sa actuală, hermeneutica poate fi reformulată şi redefinită prin următoarele circuite metodologice, mai mult sau mai puţin „clasice”:

1. Analiză-sinteză-analiză / sinteză-analiză-sinteză;

2. Parte-întrg-parte / întreg-parte-întreg;

3. Înaintare-regresiune-înaintare / regresiune-înaintare-regresiune;

4. Preconcept-concept obiectiv-preconcept / concept obiectiv-preconcept-concept obiectiv;

5. Prezent-trecut-prezent / trecut-prezent-trecut.

Se vede limpede că acest tip de lectură presupune o dublă simultaneitate, atît în interiorul fiecărui spaţiu străbătut (punct de plecare şi de sosire), cît şi între spaţiile de parcurs propriu-zise. Modelul presupune deci un traseu simultan şi alternativ la toate nivelele. El procedează prin solidarizări şi totalizări provizorii, integrate unui întreg tot mai complicat, evoluat, dominat de exigenţa unui întreg tot mai complet, stăpînit de o coerenţă tot mai strictă, de-a lungul unui parcurs ciclic străbătut în dublu sens, unde începutul şi sfîrşitul ajung să se întîlnească.

Autogeneza. În cazul acestui tip de model, „generaţia spontanee” înseamnă ceva mai mult decît o simplă imagine. Modelul se comportă ca şi cum ar fi produsul unei geneze anticipate, „eterne”, „permanente”, efectul unui proces sincronic de autogeneză. El pare a fi un sistem „dat”, apărut dintr-o dată, pentru prima şi ultima oară. Deci un model apriori, invariabil, hipostaziat, asertoric, care se afirmă şi se configurează prin el însuşi. De fapt, el nu are „izvor” sau „cauză” în sensul strict istoric al cuvîntului. „Cauzele” reale, profunde, determinante, ale ideii de modern de pildă, coincid cu însuşi mecanismul de funcţionare al propriului său model. El nu are legături riguros „genetice” cu istoria, ci numai raporturi funcţionale, prin toate incidenţele complexe ale contextului său istoric. Observaţia este deseori verificată în sensul că – aşa cum s-a şi arătat – un număr mare de pasaje controversate ale istoriei ideilor nu au, şi nici nu vor avea vreodată, „izvoare” textuale propriu-zise. S-a vorbit de „etimologia statică” a cuvintelor, de valoarea lor semantică, dată, calculată si inventariată o dată pentru totdeauna, într-o limbă oarecare. De ce să nu se poată vorbi şi despre „geneza statică” a modelelor ideilor literare?

A determina în mod genetic un model înseamnă totodată a-l identifica, a-l delimita şi a-l configura în raport cu toate celelalte modele. Punctul său de plecare coincide cu dobîndirea unei „conştiinţe de sine”, afirmată odată cu primele formulări teoretice ale modelului, capabile să dezvăluie o logică şi deci o pertinenţă ce pot fi cuprinse într-o formă. De unde însemnătatea momentului incipit, luat nu în sens strict tradiţional, ci de primă personificare a unei semnificaţii ce se cere descoperită. Întregul sistem se comportă ca şi cum ar fi implicat (într-o fază larvară, latentă, „sălbatică”) chiar în primele sale definiţii şi conotaţii, de unde doar urmează să fie scos la lumină. Delimitarea cronologică a unui cîmp semantic corespunde, bineînţeles, unei convenţii euristice, operaţionale, capabile să circumscie un perimetru teoretic. Însă în interiorul acestui perimetru, primele accepţiuni ale unui cuvînt coincid cu primele actualizări ale unei potenţialităţi sistematice, altfel spus, cu geneza prefigurată a modelului. Premisele ne trimit, totdeauna, la sistem. De aici şi necesitate de a identifica şi de a fixa toate sensurile de bază ale unei idei, în puritatea lor semantică, deoarece ele cuprind şi anticipă întreaga evoluţie a sistemului ideii respective. Aceste accepţii „originare” sînt cu atît mai însemnate şi mai semnificative, cu cît ele apar nu o dată în contexte diametral opuse sau chiar de-a dreptul ostile. Ne dăm seama în felul acesta că geneza structurală a modelului este independentă faţă de primele sale atestări textuale. Dacă modelul rămîne în esenţă produsul propriei sale productivităţi rezultatul unei geneze autonome, atunci auto-geneza nu mai poate fi pusă la îndoială.

Autodefiniţia. Autogeneza e confundă, în acelaşi timp, cu autodefiniţia modelului. Prin toate definiţiile pe care le produce, ideea de modern (sau oricare alta) se determină, se gîndeşte pe sine, în mod implicit, de-a lungul întregii sale evoluţii istorice. Astfel, ea ajunge – prin propriile sale mijloace – la o formulare explicită a structurii sale implicite, alcătuită din diferite definiţii parţiale, fragmentare, produsul unei lecturi totale şi simultane a modelului. Am spune că el îşi „secretă” spontan propria sa rezolvare, în ciuda tuturor şovăirilor, dificultăţilor şi contradicţiilor ce-i sînt proprii şi care rămîn, totuşi, intergate sistemului său general. Este vorba de oscilaţii şi confruntări care se desfăşoară în cadrul propriei lor coerenţe. De unde şi suprapunerea inevitabilă, de la începutul şi pînă la sfîrşitul evoluţiei unei idei, dintre definiţia sa teoretică şi evoluţia istorică a modelului corespunzător.

Această operaţie devine cu putinţă datorită logicii imanente a modelului şi a existenţei constantelor sale. De-a lungul discursului despre modern ceea ce intervine este una şi aceeaşi „logică” a ideii de modern, care funcţionează şi „se gîndeşte” pe sine pe parcursul întregii sale desfăşurări. Iar această „logică” asigură stabilitatea, continuitatea şi înaintarea ideii, care coincide cu însăşi direcţia desfăşurării modelului în forma sa discursivă. Această logică „se gîndeşte” şi se dezvăluie prin intermediul „invariantelor” sale (logice şi istorice în acelaşi timp), descoperite pe măsură ce modelul se configurează şi poate fi pus în lumină. De aici rezultă necesitatea unei anume încadrări şi decupări metodologice a modelului, care nu se poate stabiliza şi defini decît în acest mod.

Drumul autodeterminării teoretice a modelului ar fi deci următorul: modernul, şi oricare altă idee literară, nu se impune atenţiei din primul moment în mod limpede şi coerent. La început, ea apare ca o încercare destul de vagă, ca un fascicol de ipostaze, de simple piste de urmărit, care vor putea fi analizate şi structurate abia după ce identificarea constantelor are loc. Dacă modernul apare pe alocuri încă sporadic, fragmentat, discontinuu, explicaţia stă în faptul că, în această fază, modelul său este încă ezitant şi imprecis. Apoi, încetul cu încetul, el se clarifică, prinde un contur din ce în ce mai ferm, mai accentuat. În sfîrşit, definiţia se cristalizează, conform unei scheme bine structurate şi saturate, care începe la rîndul său să exercite un rol de stabilitate şi de control asupra întregului model. Ajuns la această fază, modelul nu mai îngăduie modificări sau contradicţii interioare. Se stabilizeză, istoria lui ia sfîrşit, plasticitatea sa se lasă prinsă într-o formă definitivă. În felul acesta autogeneza devine o epigeneză.

S-ar spune că modelul este stăpînit în felul acesta de o pseudo-lege a schematizării şi abstractizării continui. Şi, într-adevăr, modelul devine din ce în ce mai schematic, mai simplificat, redus la trăsături esenţiale, mult deasupra detaliilor, simplificare firească oricăror elaborări de modele sau generalizări literare. De unde încă o pseudo-lege a modelului: tendinţa de unificare şi contractare. Cînd modelul îşi descoperă numai două sau trei constante, el are tendinţa să se dilate; cînd – dimpotrivă – el intră în posesiunea tuturor constantelor sale, cînd sistemul este complet, modelul se restrînge, devine o schemă abstractă, esenţializată, o „sinteză abstractivă” (Max Weber). În acest stadiu, el îşi scoate în evidenţă doar constantele constitutive (notele generale) pe care le face să funcţioneze numai la acest nivel de abstracţiune.

Întregul proces este însoţit de autodefiniţii succesive. Totul ne face să credem că orice model, deci şi modernul, îşi „filtrează” propria sa definiţie latentă, incipientă. Trecerea acestui prag echivalează cu o adevărată mutaţie, cu instaurarea teoretică propriu-zisă a modelului. Fiecare model implică, prin urmare, două nivele: la primul nivel (spontan, larvar) modelul acţioneză după logica sa imanentă, fără „să ştie” de propria sa existenţă teoretică. În cazul modernului, respingerea „regulilor”, „dogmelor”, un anume anticlasifism „sălbatic” etc. se produce în afara oricărei referinţe precise la noţiunea de modern şi cu atît mai puţin la modelul său teoretic. La al doiler nivel, dimpotrivă, modernul „ştie” că este modern, că el trebuie să acţioneze în consecinţă. Şi ca atare el începe să producă motivări, definiţii şi programări explicit şi motivat „moderne”. Modelul modernului se „naşte” deci o dată cu prima sa exprimare verbală, urmată de cea dintîi atribuire a noţiunii de „modern” la un text, idee, personaj etc. Prima definiţie a modernului, urmată de teorii „moderne” din ce în ce mai explicite, organizate şi motivate, dovedeşte că pragul „autodefinirii” a fost trecut. Începînd de la această fază, modelul se proclamă şi se programează ca atare, sub formă de enunţuri teoretice explicite.

Conştiinţa de sine a modelului, totalitatea formelor sale teoretice, începe la rîndul său să-şi facă drum asemenea unei avalanşe. O dată instituit şi pus în mişcare, modelul începe să se desfăşoare implacabil, din ce în ce mai accelerat, pînă la capăt. El va lua atitudini din ce în ce mai precipitate, radicale, violente, chiar agresive, direct proporţionale cu gradul de „conştiinţă de sine” pe care îl atinge. Nu ne putem lăsa înşelaţi de anumite aparenţe contrare: coeficientul de negaţie al modernului, sensul său critic, inconformist, de exemplu, este în esenţă la fel de radical în secolul al XVI-lea, cît şi în al XIX-lea sau al XX-lea, în ciuda marilor diferenţe de contexte istorice existente între aceste perioade. Revolta anticlasică, refuzul regulilor, „avangarda” etc. sînt calitativ egale în orice epocă. Pînă la urmă, modelul se „dogmatizează”, îmbracă o formă teoretică rigidă, prin adoptarea normei propriului arhetip. Începînd de la o anunmită etapă, fiecare model nu face deci altceva decît să se repete, propunînd aceleaşi formule, aceleaşi definiţii ne-varietur. „Curba autodefinirii”, în felul acesta, ia sfîrşit. Ea se încheie, după ce a trecut prin toate fazele: schiţă pregătitoare, clarificare, schematizare, luciditate teoretică, programare, dogmatism, regăsire într-un arhetip. Mişcarea este circulară, sugerînd în cele din urmă stagnarea, învîrtirea în loc a unei spirale.

/

Adrian Marino

(Echinox, nr.4/1973)

foto: Wikipedia

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de