[1987] Gheorghe Crăciun – Cine eşti tu? (proză) [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Literatură, Proză, Rubrici

Etichete: , , ,

[1987] Gheorghe Crăciun – Cine eşti tu? (proză) [goldmine]

Publicat în January 25, 2011 , o comentarii

Ceea ce reuşesc să-mi reprezint cel mai bine sunt gesturile, mişcarea nervoasă a mâinii care saltă pe umăr cureaua genţii albastre. Şi asta, dar şi paşii, mersul, aşezarea pe scaun, pe scaunul acela de benui late, împletite, de pânză, şi degetele ca o răşchitoare strecurate în barbă, degetele tale nervoase care aprind ţigara, o scutură cu hotărâre, într-o atitudine destinsă şi nu prea, grăbită, lucrativă aş zice, modernă şi temperată în acelaşi timp. Ai intrat în atelier, ai recunoscut atelierul, ai răsuflat o dată lung după cele două etaje de scări, ai lăsat în continuare fereastra deschisă. Ţii în tot timpul acesta-n mână o scrisoare, scrisoarea mea. Am impresia că tu nu poţi fi unul dintre aceia în stare să deschidă un plic din mers, pe trepte, pe covor, nu mi te pot imagina aşa.

Toate aceste propoziţii au fost deja citite, ai în mână obişnuita ta brichetă-cartuş, pe buza scrumierei se odihneşte o ţigară aprinsă. Stai pe pat sau pe un scaun picior peste picior şi lumina bate din spate sau din stânga, se aud sunete, clacsoane, rumoarea străzii, ţipete de copii, paşi, vorbe, lovituri, foşnete, atingeri, păsări. Geamul este deschis. Pe coridorul vostru comun nu iese, nu trece, nu vine nimeni. Telefonul nu sună. Totuşi s-ar putea ca în ibric să se audă bolborosind o apă pentru ceai. Sau ai reuşit să-ţi faci rost de ness? Continui să citeşti scrisoarea mea, încă nu ai scăpat de perplexitatea în care te-au basculat primele mele rânduri. Încă n-ai înţeles ce vreau de la tine, ce rost au toate astea, intrarea este directă în subiect (dar care subiect, de fapt?), în miez, în problemă. Nu este însă vorba de nici o problemă, bătrâne! Salut bătrâne, cred că abia acum încep să-ţi scriu, să te descriu, să te nedumiresc şi mai tare. Abia acum încep să te imaginez. Şi iată că revin. Ai deschis cutia albastră, afară e caniculă, trebuie să fie patru sau cinci după-amiaza, eşti deja transpirat şi când ai ajuns în atelier fruntea ţi-e brobonită, subţiorile şi spatele umede, te simţi murdar, urât, năclăit, ţi-e foame sau poate ai mâncat ceva în drum, şi dacă ţi-e foame poate te gândeşti la vecina Cristina, gimnasta nocturnă, care trebuie să aibă ea ceva în vreun dulap, iei prosopul şi pleci să te speli, tragi apa la budă şi te întorci. Iată n-ai deschis misiva mea, n-ai ajuns încă la momentul acela, acum eu refac un traseu. Şi cât ai stat la baie, ai mers pe coridor, ai agăţat prosopul în cui, cine ştie, poate ai încercat din nou să despici în patru, în paişpe, un gest de-al meu din cadrul ultimei noastre întâlniri în carne şi oase, plecarea aia vijelioasă, fără cuvinte, cu cheia pusă sub preş, plecarea aia tâmpită. Dacă se naşte acum scrisoarea mea dintr-un regret, dintr-un sentiment de vinovăţie, naiba ştie! Naiba ştie de ce ar trebui să citeşti acum propoziţia „naiba ştie!”. Îţi scriu aceste rânduri care nu trebuie să semene cu o scrisoare, ci să te poarte ca o proză din surpriză în surpriză. Cred că observi, ho, ho, asta se vede de la o poştă că mi-am stricat, pardon, mi-am schimbat cu intenţie stilul, că scriu acum făcând pe băiatul vioi şi spontan, care nu ştie şi nici nu are intenţia să construiască ceva. Dar în fond, de ce numai literatura să admită proze sub formă de scrisori, de ce să nu existe şi scrisori sub formă de proză? Din nefericire pentru tine, citeşti acum o scrisoare care se va publica într-o revistă sau într-o carte, şi în felul acesta ea nu-ţi va aparţine, pentru că destinatarul meu eşti tu, omul acesta pe care refuz să-l numesc, dar şi orice al cititor. Nu vreau să-ţi spun un nume, bătrâne, pentru că nu e prea frumos să băgăm starea civilă în literatură, mai ai şi tu părinţi, famile, colegi de serviciu, iubite, şi n-aş vrea să-ţi produc neplăceri. Scuză-mă, este o măgărie ce fac, un atentat la intimitatea ta de primitor al rândurilor mele. Citeşte şi după aceea n-ai decât să le rupi, că oricum mai există o copie şi revolta ta este inutilă şi chiar lipsită de sens. Hai, spune-mi, eşti sau nu în stare să accepţi acestă convenţie şi să citeşti totul mai departe ca şi cum nici n-ar fi vorba despre tine, ci de o literatură detestabilă care face din tine un personaj fără voie? Am să-ţi spun mai târziu şi ce m-a determinat să procedez aşa, e un secret pe care nu-l voi dezvălui decât la sfârşit. Acum, dacă ai obosit, oreşte-te, poţi eventual relua totul de la capăt, dar să ştii că nimic nu va deveni mai clar, pentru că eu însumi nu am de gând să recitesc cele scrise. Voi face asta, sper, la corectarea dinainte de predarea manuscrisului.

Aşadar te imaginez într-o cameră, într-un bârlog, nu te văd eu pe tine, din câte ştiu, citind scrisoarea mea în parc, pe stradă, la policlinică, în holul cinematografului, la coadă la pâine sau oriunde în altă parte. În ciuda aparenţelor, tu eşti un om de casă, un individ care se retrage cu plăcere în spaţii închise, intime, personale. Umblând eu aşa, de unul singur, prin ţara Bucovinei şi urmărindu-mi tropismele, mi s-a întâmplat să mă gândesc şi la faptul că o clasificare a oamenilor după relaţia cu spaţiul de locuit, de adăpostire nu e deloc lipsită de plauzabilitate. Ar fi un criteriu în plus adăugat sutelor, poate miilor de criteriii psihologice, psihanalitice, economice, culturale, sociologice şi din alte naturi prin care noi, oamenii, suntem vârâţi, cu sau fără voia noastră, în tot felul de categorii. Care ar fi aşadar compartimentele mele? Ce tipuri de indivizi ne propune nouă viaţa? Tipul casnic este acela care se simte bine acasă, care preferă să-şi trăiască viaţa în general acasă, fără a fi însă preocupat de gândul cum să-şi facă locuinţa tot mai comodă, mai frumoasă. Pentru că aşa e tipul casnic-lucrativ, tipul manipulat de nevastă, pus la treabă, la modificări, la aranjamente, la investiţii şi care face toate aceste lucruri fără a avea conştiinţa manipulării. Tipul vacant se caracterizează prin instabilitate spaţială, prin aşa numitul „dor de ducă”, fie că este vorba de plimbări, de deplasări în cadrul aceleaşi locuinţe sau nu. Acesta este omul care de obicei întârzie acasă, care face cu plăcere vizite, care se bucură de întâlniri în oraş, la restaurant, la un prieten, în natură chiar. Tipul rătăcitor, tipul normad se simte bine oriunde, şi în hoteluri de categoria a III-a, este omul care trăieşte cu sentimentul că locuinţa lui e o geantă de voiaj în care poate căra toate cele trebuioare, este nesăţiosul amator de excursii cât mai departe de „cuib”, este cel care îşi petrece o vară întreagă în Deltă sau în vârful unui munte. Dar mă opresc aici, pentu că asta nu a fost decât o paranteză, o mică paranteză întâmplătoare. Fac precizarea că nici unul dintre aceste tipuri nu se găseşte în stare pură, ceea ce este de fapt valabil pentru orice subcategorisire.

Dragă bătrâne, trăim într-o lume de citate şi de paracitate. Vezi, mica mea teorie de mai sus o reproduc acum pentru a treia oară, pentru că o dată i-am expus-o lui Octavian, tot într-o epistolă, a doua oară am pus-o pe hârtie în bufetul din comuna Putna, dar hârtia asta am pierdut-o, şi a treia oară acum. Mă autocitez, după cum vezi. Nu-i nimic, nu te impacienta prea tare, dacă voi mai face lucrul acesta pe parcurs. Dar să revin.

După cum vezi, după cum citeşti, ca să fie mai clar ce vreau să spun, revin încă o dată la tine, la ziua asta a ta, la stările şi gesturile tale, la ceea ce am eu impresia că îţi este propriu, specific, revin pentru a face nişte ipoteze, nimic mai mult decât atât, darul telepatiei îmi lipseşte, cel al imaginaţiei nu. Am o imaginaţie bolnăvicioasă, nesătulă, nesupusă. Hai să vedem, câte ţigări ai fumat până acum în timp ce mă citeai, de câte ori ţi-ai trecut degetele răşchirate prin barbă, chiar nu te-ai scărpinat de loc în cap, n-ai zâmbit la nici un pasaj, nu ţi-a venit la un moment dat să rupi hârtiile, nu ţi s-a părut nici o clipă că ai început să te ramoleşti pentru că nu eşti în stare să înţelegi, nu m-ai crezut nebun, nesimţit, pervers? Hai spune, cu ce gust te-a întâlnit azi-dimineaţă bucata de pâine, cu ce depărtare a cerului, a norilor văzul tău nu s-a putut împăca, şi din cauza asta cine a fost de vină? Şi mâine sau poimâne sau mai ştiu eu când, în ziua ta de baie, cât de adâncă şi de clară ar trebui să fie apa în care trupul tău se va scufnda, cât de moale prosopul pentru a avea în continuare senzaţia că toate au rămas aşa cum le ştii. Poftim, cât de puţină lume ai dori să te întâmpine zilnic, câte perechi de ciorapi pe săptămână, câte femei, câte probleme, câte pachete de ţigări şi câte fapte senzaţionale şi întâmplări intime şi necazuri mărunte, câte probleme noi, cu ce coeficient de noutate? Şi astfel îţi ofer întrebări pertinente pentru un chestionar bine temperat.

Ah, bătrâne, bătrâne lup de cartier, de atelier, de vitrină, bătrâne „lup de stepă”! (Fă-ţi repede rost de această carte, citeşte-o!). Noi, oamenii, nu prea ştim să trăim, noi suntem nişte iubitori de găoace, nişte melci adormiţi, un fel de scoici îmbrăcate în carapace strălucitoare. Ţi-a adus vreo bucurie această zi? Iar acum, în momentul de faţă, spune drept, eşti în stare să te bucuri de prietenia acestor rânduri ţepoase şi tandre, urgente şi geroase? Măcar aceată bucurie o ai?

Vrei să-ţi spun cum te văd? Singur între pereţi, singur şi plictisit de această parodie epistolară. Poate că e târziu, că ai avut realmente o zi grea. Poate că ai putea să vrei să auzi ceasul, să-l consulţi. Poate că ceasul a stat. Şi poate că nu mai citeşti, nu mai vrei, te-am agasat, am reuşit să te pun pe gânduri, să te disturb. Ochii s-au pironit, s-au înfipt în covorul de sub picioare. Mâna a înlemnit, o ramură uscată, nici un deget nu mai are frunze. Ţi-a înţepenit obrazul, ţi-a îngheţat limba în gură. Ai fost bătut în cuiele ochilor tăi care fixează podeaua. Gâtlejul arde – foc de paie al laringelui, o flacără din vreascurile traheei. Ai înţepenit cu spatele străpuns de rădăcini, ai rămas atârnat de funia gâtului. Dintre picioare se ridică fumul altei ţigări, mâna se dezgheaţă şi se topeşte ca o blană care se scutură. Scrumul pluteşte, pe măsură ce cade devine negru-argintiu… Cunosc astfel de stări, le-am trăit, le pot reîntâlni oricând, ştiu să mă feresc de ele. Lumea, de orice calitate şi culoare şi viteză ar fi ea, trebuie luată în piept. Am observat la tine o groază de contradicţii. Eşti un timid şi un fragil ascuns, speriat de aceste calităţi ca de o boală. De aceea ataci, de aceea te prefaci, vrei să pari jovial, superficial, entuziast, mărunt, obişnuit, unul din marea serie. Eşti, ştiu bine asta, un exigent, un ambiţios, unul care vrea să rupă gura. Un complexat pe de altă parte, un complexat în faţa mea sau a lui Tavi, desigur. Ei bine, bătrâne, dă-i înainte cu complexele tale, roade-le, macină-le, rumegă-le! Complexele sunt creatoare de personalitate, de fiinţă, de lucruri serioase. Asta, evident, când natura complexatului e adevărată, vie, solidă. Nu protesta, te rog, încearcă să nu mai înjuri! Şi mai renunţă, domnule, la prostiile tale că tu în faţa noastră eşti un nimic, un tip obscur, unul împreună cu care noi ne pierdem vremea! Îmi place de fapt să te văd necruţător, rău, aricios, plin de maliţie, îmi plac replicile tale în răspăr, vorbele tale cu două tăişuri. Şi eu am fost ca tine, mă înţelegi? Ştii de ce nu mai sunt aşa? Nu mai e cazul să-ţi spun.

Călătoria asta m-a umplut de vitalitate, m-a reumplut, mi-a reîncărcat bateriile, cum se spune. Am devenit cumva violent, simt asta. Nu simt nevoia să beau, să petrec, să-mi pierd vremea cu mai ştiu eu ce taşcă. Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le spun, nişte lucruri irepresibile. Eliberarea de vechile tale obişnuinţe este o cale sigură spre libertatea interioră. Da, domnule! Da, domnilor Virgil şi Gil şi Virgil! Daţi-mi voia întâmplării pentru ce va urma! Căci mă pot aştepta la orice de la mine. Să pot declanşa din senin dureri violente oriunde, poate să-mi vină în gând orişice, pot să apară mâncărimi neprevăzute într-un punct cât mai mic de pe pielea mea bine întinsă, s-ar putea să strănut de nu se ştie câte ori. Faceţi bine şi nu excludeţi nici un fel de posibilităţi în microcosm. El nu cunoaşte starea de asediu, nu se poate reţine de la firescul devenirii sale. Daţi-mi voie să spun că aş putea să spun că m-am săturat de atâta geologie, arheologie, de prospecţiuni şi prognoze, de geografie şi topometrie, de planul de dezvoltare al senzaţiilor mele de viitor!

Sau deodată sună telefonul. Trebuie să vorbeşti la telefon. E o discuţie care răstoarnă peste tine toată povara de mărunţişuri a acestei zile care tocmai se încheie. Deodată, nu mai eşti tu, cu toate că nici până acum n-ai prea fost, ai ceva de făcut, trebuie să pleci undeva, trebuie să rezolvi o problemă, ai un interes, o obligaţie. Dar asta nu se întâmplă acum sau mai târziu, asta se întâmplă tot timpul. Viaţa noastră a devenit o viaţă de obligaţii, o viaţă obligatorie, o viaţă de interese, de scopuri. Şi tocmai noi suntem aceia care lipsim din toate astea. Făcând şi făcând şi iar făcând şi alergând şi nestând o clipă pe gânduri, nestând o clipă pe gânduri faţă de propria noastră fiinţă metafizică şi sublimă şi îngrozitor de singură, uite aşa trece viaţa, uite aşa ajungem la adânci bătrâneţe să nu ştim cine suntem. De fapt acesta este tot şpilul scrisorii mele: cine eşti tu, Virgil Bratu? Dacă ai vreun răspuns grăbeştete să mă informezi şi pe mine. În felul acesta mă ajuţi să mă înţeleg la rându-mi. Sunt în mine atâtea porniri şi dorinţe, că lucrul acesta mă înspăimântă. Te-ai gândit vreodată ce efort fantastic trebuie să facă partea noastră de fiinţă strict conştientă pentru a selecta numai acele manifestări care să ne reprezinte, pentru a reprima toate acele reacţii obscure şi inevitabile care nu ne caracterizează, deşi ne aparţin mai mult decât vrem să o credem? Te-ai gândit vreodată câte euri îşi dispută zona noastră de existenţă, de manifestare, de iubire, ură, tristeţe, poftă, scârbă, teamă, bucurie, egoism, ruşine, generozitate, resemnare, mândrie, speranţă? De câte ori în fiecare zi tu ai putea să fii cu totul altul? Cu totul şi cu totul altul, accentuez. Ce ni se întâmplă, ce facem, cum de reuşim să fim nişte persoane atât de monotone şi de previzibile şi insipide? Unde e bucuria noastră în faţa unui copac, în faţa unei gâze, în faţa pietrelor, a norilor, a nopţii, a verdelui şi a roşului, a zăpezii şi a infinitului? Bătrâne, ştii ce nu pot înţelege eu, de ce nu toţi oamenii sunt în stare să înţeleagă poezia. Obtuzitatea asta mi se pare monstruoasă. Este ideea mea fixă: îl suspectez de false bucurii şi de false sentimente pe orice individ care nu ştie să citească, să înţeleagă o poezie. Nu numai o poezie, ci şi pictura. Dar am impresia că am început să mă cam epuizez, că tonusul meu scade, că şi ţie ţi se pare prea mult pentru o singură „şedinţă”, pentru o primă luare de contact. Mai stau aici în Bucovina, încă vreo două săptămâni, am să-ţi mai scriu, cu siguranţă. Am văzut aproape toate mănăstirile din jurul Sucevei. Am văzut şi Cetatea de scaun. Fac din nou o paranteză. Am cunoscut aici o duduiţă extrem de simpatică, o telefonistă. Aşteptam o legătură cu Luiza şi în felul acesta am intrat în vorbă. A doua zi am şi băut o cafea împreună. Ei, sigur, am lăsat oraşul, şi asta pe bună dreptate. I-am spus că-mi place atmosfera, arhitectura, că oamenii sunt altfel, că au în ei o linişte, un calm extrem de reconfortant pentru un străin. M-a ascultat cu mare atenţie, o simţeam timorată, speriată că nu mă înţelege, nepregătită să-mi dea şi ea un răspuns cât de mic, să facă o remarcă. Până la urmă tot a zis ceva, ceva uluitor de comun şi de searbăd, ceva ca în reportajele noastre de la televizor: „Şi mie îmi place mult oraşul nostru, căci parcă în fiecare piatră, în fiecare zid respiră umbra lui Ştefan”. Da, asta e, ne plac şlagărele. Ne dăm în vânt pentru locurile comune, fugim de noi şi facem lucrul ăsta cu un entuziasm suspect.

Era să uit, îţi promisesem o mică dezvăluire. Am cunoscut aici, la Voroneţ, de fapt, unde am făcut o dimineaţă întreagă diapozitive, un tip care se lăuda că te cunoaşte. Avea şi el un aparat de fotografiat, un nenorocit de „Smena” şi a intrat în vorbă cu mine pe nişte chestiuni tehnice, referitoare la timpul de expunere. Şi uite aşa, din una în alta, am ajuns să vorbim şi despre tine. Am impresia că nu te prea place, că nu prea ştie ce e de capul tău, îl cam derutezi. Individul se numeşte Alexandru Ioanov, deşi nu mi s-a părut român până în vârful unghiilor. Cine ştie. Tu îl cunoşti mai bine. E inginer, ştie bine engleza, l-am verificat punându-l să-mi traducă un pliant. În româneşte nu erau, de parcă românii n-ar vizita şi ei acest monument. N-am găsit nici vederi, altfel ţi-aş fi trimis una în plic. Are o soţie foarte mişto. (Scuză-mă, dar realitatea mă obligă să folosesc acest termen care mi se pare mai expresiv.) Cei doi par un cuplu perfect, cum mai rar întâlneşti în ziua de azi. Cred că ne-am împrietenit, sunt nişte oameni la locul lor cu care ai ce vorbi. Iar femeia, ce să-ţi spun, femeia mă fascinează. Seamănă cu Venera lui Botticelli. Poate că scrisoarea asta n-ar fi fost scrisă aşa de repede şi nu s-ar fi lăbărţat pe atâtea pagini, dacă nu se ivea acest Alexandru, cu care am discutat destul de mult despre tine. Nu din cauza lui te-am înjurat pe alocuri. Să nu-i porţi pică! Aşa mi-a fost mie dispoziţia. Hai, gata, culcă-te, spalăte pe dinţi, pune-ţi pijamaua sau apucăte şi lucrează, fă ceva, du-te să bei o bere, vezi ce face Cristina, fluieră, plimbă-te prin cameră, urlă, sparge un pahar, taie-ţi unghile, prepară-ţi o pânză sau naiba ştie, rupe foile astea, că nu mai pot, nu mai vreau, nu mai scriu nici un rând, nici un rând, dar niciunul!

Gheorghe Crăciun

(nr. 3-4/1987)

/

foto: leo-butnaru.blogspot.com

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de