Cântecul de leagăn al Mikăi-Le @ Doina Ioanid

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , , , ,

Cântecul de leagăn al Mikăi-Le @ Doina Ioanid

Publicat în January 26, 2011 , o comentarii

Poezia feminină nu s-a scris niciodată cu lacrimi şi sânge menstrual. Nici măcar în cei mai zbuciumaţi ani ai ei (2005-2006). Au fost lacrimi, a fost sânge, au fost umori, secreţii şi indiscreţii lesne de identificat ca inofensive elemente de butaforie. Pentru unii cititori, experienţa definitorie a lecturilor din poetele neliniştite ale acelor ani s-a redus la zâmbetul amuzat al părintelui care îi spune copilului că personajul din acest film rated R nu e mort, că nici măcar nu e vreun om cumsecade căzut sub auspiciile unui destin designed by Sade, ci un actor plătit prost ca să joace thrillere de categoria B. O jumătate de deceniu mai târziu, scena s-a curăţat, vocile s-au mai potolit, apetenţa pentru scarfication, automutilare şi-a pierdut din aspectul nostim de atunci. Reîncep să fie citite volumele diafane, jucăuş-angoasate, ale poetelor grave, introvertite, care fac din spaţiile ample ale textelor pe care le scriu nu spaţii hyper-aglomerate de itemi scandaloşi, ci zone auto-reflexive, raliate unui regim al candorii.

Ritmuri de îmblînzit aricioaica“, cel mai recent volum al Doinei Ioanid (Cartea Românească, 2010), se înscrie în această aproape-tendinţă insulară de recompunere a liricii feminine din cioburile noului diarism şi urmele traumatice ale douămiistelor furibunde. Susceptibilă, adesea, de patetism, de artificialitate, Doina Ioanid izbuteşte, totuşi, să scrie curat – îţi lasă senzaţia că vine dintr-un aproape uitat mit al pe nedrept minimalizatei calofilii. În plus, ca tacâmul nostalgiilor să fie complet, o reînvie pe ciudata şi excentrica Mika-Le a Hortensiei Papadat Bengescu, abandonată, în celebrul ciclu Hallipa, unor semne de întrebare care îi dau (acum) calitatea unui spectru (“Guri şopocăitoare, gri metalic, date cu unsoare, deschizîndu-se şi închizîndu-se sub cerul de vară. Dacă vrei să creşti mare, trebuie să treci printre ele, mi-a zis Mika- Le, ivindu-se de după zidul părăsit.”) Desigur, corpul şi dramele sale îşi au locurile lor de cinste în economia volumului. Povestea pe care o spune Doina Ioanid, nu e nouă: combină sufocanta conştiinţă a maturităţii cu ecourile unor imprecizii identitare, pseudo-teoretizează anxietatea, oboseala, risipa. (“Cu inima în mînă, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pămînt al făgăduinţei”,“Nici măcar pe mine nu pot să spun că mă plac. Mă dau cu violet de genţiană, să-mi schimb pielea sau măcar s-o colorez cumva, să nu se mai vadă ciupercile otrăvitoare crescându-mi întruna pe braţe, să nu mi se vadă crăpăturile şi cusăturile, dar mai ales să nu se vadă toate leşurile pe care le tîrîi din copilărie cu mine.”, “Cine va avea grijă de oasele mele? Cine le va spăla şi le va lustrui? Cine le va încondeia şi incrusta cu motive florale? Cine le va atîrna apoi la streaşina casei, să treacă vîntul prin ele şi să cînte? Cine va fi atît de curios să descopere măduva sinilie cu care aş fi putut scrie istoria familiei mele, niciodată spusă pînă la capăt?”).

Obiectul finit, cu toate redundanţele şi manierismele riscante pe care, ca pe nişte plăceri vinovate, nu şi le tocmai refuză, sună, totuşi, aproape neaşteptat de bine (mult mai bine decât în Duduca de marţipan, bunăoară). Lăsând de-o parte fobia erorilor de gust şi mainstreamul demetaforizării: citiţi aceste cântece de leagăn pentru atunci “cînd aricioaica vine, ţi se strecoară în pat şi se aşază pe burta ta”. Măcar pentru a înţelege cum e să plonjezi în visul uitat şi vechi al altcuiva sau “singurătatea care-ţi foarfecă măruntaiele şi te izbeşte de pereţi”.

Olga Ştefan

Olga Ştefan

Mai multe articole de