Din aproape în aproape @ Marin Mălaicu-Hondrari

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , ,

Din aproape în aproape @ Marin Mălaicu-Hondrari

Publicat în January 03, 2011 , o comentarii

Odată cu al doilea roman (Apropierea, ed. Cartea Românească, București, 2010), Marin Mălaicu-Hondrari dovedește că, printre altele, este și un povestitor excelent, un scriitor care preferă să vorbească despre universul cel mai familiar lui, așa cum a făcut și în Cartea tuturor intențiilor. Lejeritatea care transpare în scriitura sa face ca volumul, cu toate că prezintă destinul unor poeți și implicit al poeziei lor, să ocolească filonul textualist, determinând ca tot ceea ce implică scriitura să devină aproape un organism viu, străin de metodă.

Experimentul polifoniei este marca distinctă a acestui volum, o caracteristică ce conferă textului dinamica specifică investigaţiilor detectivistice, tensiunea fiind dozată cu foarte mare exactitate. Cartea se împarte într-o serie de povestiri scurte, fiecare relatată de către un alt personaj decât precedenta, astfel încît oricare voce are specificul ei, iar schimbările de tonalitate și ritm transformă toate aceste fragmente în bucăţi de proză distincte, dar în acelaşi timp perfect încadrabile în roman și necesare acestuia. Luate separat, textele surprind anumite episoade din viaţa personajelor-narator, acestea variind de la întâmplări definitorii pentru destinul romanesc al acestora la episoade pasagere înfâțișând personajele în contextul lor cel mai cotidian cu putință. Autorul pare să focalizeze romanul pe anumite pasaje sau personaje în mod aleatoriu, astfel încât niciun aspect din viața lor nu este prezentat în mod egal. Fiecare fragment adaugă un nou detaliu, însă ceea ce realizează Marin Mălaicu-Hondrari prin aparenta sa neglijență este un potret pe cât de subtil, pe atât de intim, al celor mai sensibile zone ale umanului.

Substanţa care coagulează aceste proze scurte nu ţine atât de intrigă, cît mai degrabă de personajul numit Adrian, singurul element infiltrat în fiecare din acestea, ceea ce face din el un simbol cheie al întregului roman. Datorită acestei prezenţe poezia se insinuează ca temă majoră a volumului: Adrian este un poet, plecat în Spania pentru a învăţa limba lui Cortázar, în căutarea unei revigorări a vieţii şi a poeziei sale. Până la finele romanului aproape fiecare personaj, fie că are o legătură directă sau ajunge doar în proximitatea poeziei, se definește prin intermediul ei – „Numele meu este Dan Parfenie, sunt profesor la Maieru şi poet” (p.19) sau „Am ajuns dependentă de literatură, de poezie.” (p.117). Toate acestea sunt detalii asupra cărora autorul alege să nu insiste, optând pentru fixarea unui cadru intim în care acestă temă se insinuează fără să transforme întregul proiect narativ într-un pretext, iar romanul într-o prelegere despre poezie. Cu excepţia unui citat aparţinând scriitorului argentinian Julio Cortázar, a câtorva reflexii referitoare la cititor sau text şi a jocului întreţinut de doi poeţi din roman, tema nu se mai face în mod concret vizibilă. Toate acestea vin în sprijinul ideii de poezie ca fenomen, ca întâmplare şi nu ca produs finit care să ceară metodă, teorie, ba nici chiar formă. În acest roman poezia devine un mod de viaţă.

Apropierea stă sub semnul confluențelor, al întâlnirilor, al despărțirilor, al planurilor secundare și primare. Cartea constituie un joc perpetuu, pornind de la construcția narativă până la destinele personajelor, un joc al fuziunilor de tot felul, o apropiere continuă a cititorului de text, a autorului de scriitură și, poate cel mai important, a omului de poezie.

Ancuța Bodnărescu

Ancuța Bodnărescu

Mai multe articole de