„Poezia nu se scrie la normă” – interviu cu M. Duţescu

De . Categorii: Interviuri

Etichete: , , , , ,

„Poezia nu se scrie la normă” – interviu cu M. Duţescu

Publicat în February 25, 2011 , o comentarii

/

În 2010, M.Dutescu publică şi toată bucuria acelor ani trişti, volum de poezie care în 2011 câştigă premiul Mihai Eminescu Opera Prima. Arhitect de profesie, relativ în afara încrengăturii lumii literare, M. Duţescu este o combinaţie fericită de relaxare şi inteligenţă. Lansânduşi recent cartea la Cluj şi susţinând o lectură la Nepotu lui Thoreau, Mihai a răspuns cu aceeaşi transparenţă întrebărilor noastre.

/

Cosmina Moroşan: După cum ai povestit şi la Nepotu’ lui Thoreau, scrisul nu a fost, în cazul tău, efectul unui background neapărat livresc, ci mai mult al unui „accident” fericit de percepţie :) (mă refer la momentul când ai detectat într-o discuţie pe messeneger elemente ce ţin de un potenţial text poetic). Volumul tău se bucură nu doar de o anumita coerenţă narativă, ci şi de transparenţă stilistică, lucruri care se armonizează într-o voce singulară şi la nivel de sensibilitate, atenţie. Când/ cum ai început sa scrii ‘asumat’?

M. Duţescu: Nu ştiu nici acum dacă „scriu asumat”. Nu am un program zilnic şi nici n-aş putea; mai mult, nu am un proiect de viaţă în sensul ăsta. În copilărie am citit şi am scris la fel ca oricare alt copil, e drept că pe la 16 ani am scris câteva povestiri care au fost trimise fără ştirea mea de către un verişor la „România Literară” şi am primit un răspuns foarte flatant din partea d-nei Constanţa Buzea, dar după aceea n-am mai scris nici un text literar până la 29 ani. În facultate şi în anii care au trecut din momentul absolvirii şi până să înceapă criza economică, timpul şi mintea mea au fost setate doar pe muncă şi dezvoltare profesională, iar textele pe care le-am citit sau le-am scris au fost 90% texte de specialitate (arhitectură, urbanism etc.) Pe de o parte, dacă sunt sănătos şi am de lucru eu pot trăi binemersi în aceeaşi eventuală ignoranţă în care am trăit şi până să se declanşeze treaba cu scrisul; pe de alta, sincer vorbind, sunt departe de ceea ce îmi închipui că ar trebui să fie un scriitor. Dacă asta se va întâmpla vreodată, mai am mult de muncă până acolo. Însă, odată cu episodul la care faci referire, scrisul a devenit un fel de supapă creativă, o compensare faţă de lucrurile extrem de concrete de care mă izbeam zi de zi la muncă; o jucărie nouă, dar a cărei fascinaţie brută a trebuit să se consume destul de rapid – ceea ce s-a şi întâmplat. Descopeream pe zi ce trece, scriind şi ulterior începând să citesc, eventual cu alţi ochi, forţa pe care o are textul, testând capacitatea expresivă şi, dacă vrei, capacitatea de manipulare pe care o au cuvintele şi relaţiile dintre ele. Mă lăsam astfel manipulat de textele pe care eu însumi le construiam, jucând jocul ăsta cu poftă până ce am simţit că OK, asta a fost, şi din momentul acela am devenit mai selectiv cu ce scriu, conservându-mi întrucâtva energia. Depăşisem aşadar faza de descoperire, emoţia primului contact. De aceea, dacă în primele luni (când, de altfel, am şi scris mare parte din „şi toată bucuria acelor ani trişti”) scriam zilnic şi fără vreo noimă sau plan sau speranţă de a publica vreodată, fiind foarte nesigur pe ce fac, acum, aproape la fel de nesigur, scriu mult mai rar şi doar dacă simt nevoia imperativă de a comunica ceva.

/

C.M.: Cu cine ai rezonat în poezie, ce ţi-a plăcut din ce se scrie astăzi?

M.D.: Cu textele lui Dan Sociu, la care am ajuns întâmplător. Credeam că Sociu e un fel de hipster activist upper middle class, care trăieşte chestii foarte cool şi apoi le scrie – citisem un text semi-pornografic de-al lui într-o antologie de proză erotică şi eu, cel de atunci, am zis wow! ce cool! şi am început să caut ce-a mai scris, în fine… Aşa am dat peste „cântece eXcesive”. Am rămas foarte surprins. Mai întâi fiindcă nu mă aşteptam ca autorul unei povestiri de genul ăleia să scrie poeme în care să fie atât de sensibil şi, mai ales, vulnerabil, apoi din cauza unor analogii de natura biografică dintre mine şi personajul textelor sale, apoi din cauză că descoperam încet încet că nici pe departe hipster upper middle class aşa cum crezusem, şi, în sfârşit, surprins şi pur şi simplu bucuros pentru că OK, mi-am zis, dacă asta e poezie, atunci e perfect. Cu alte cuvinte, nu mai e nevoie de construcţii stilistice de genul celor pe care le învăţasem în liceu şi nici de cotloane obscure şi ermetism – cu cât mai mult, cu atât mai valoros textul – no way. Influenţa pe care au exercitat-o acele poeme cred că se simte şi în ce am scris eu atunci; „cântece eXcesive” pur şi simplu s-a pliat pe structura mea sufletească, pe modul în care înţelegeam să mă raportez eu la realitate etc., dându-mi curaj să scriu în continuare pe vocea pe care deja începusem s-o fac.

Ceva mai târziu, la fel de mult mi-a plăcut „sushi” de Adrian Urmanov care, chiar dacă din altă zonă, efectiv m-a rupt. Am citit-o de zeci de ori şi aş mai citi-o mult şi bine.

Mi-au mai plăcut apoi poeme răzleţe de Andrei Peniuc, V. Leac, Ruxandra Novac, după cum şi unele de Elena Vlădăreanu, Marius Ianuş, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, Andrei Gamarţ sau Gabi Eftimie, şi cu siguranţă mai sunt şi alte nume de care am uitat. În plus, ar mai fi câteva grupaje bune ale unor autori care deocamdată au ales să publice doar online: Liviu Diamandi, Alexandru Manta sau Ruslan Carţa. Mai e Val Chimic, care a debutat cu o carte bună, şi mai sunt Dmitri Miticov şi Vlad Moldovan – autori care îmi plac şi cu care am o relaţie specială, de vreme ce suntem toţi trei ogarii scriitorului luxemburghez de limbă română Ionuţ Chiva : ) ale cărui poeme, de altfel, sunt foarte faine.

Între timp, după ce am tot citit poezie românească de la Eminescu încoace, am început să citesc poezie străină şi – bineînţeles – mi-au plăcut poeţii americani (John Berryman, William Carlos Williams, Sylvia Plath, Marianne Moore etc.) şi de asemenea câţiva italieni, iar dintre ei Cesare Pavese foarte mult. Mai am destule de citit, oricum. Aş încheia spunând totuşi că cele mai bune poeme le-am scris în urma unor stimuli de altă natură decât lectura: de la un film, până la o cină la Plachutta, celebrul restaurant vienez specializat pe carne de vită. De asemenea, proza (să scrii şi să citeşti) ajută uneori, cred eu, mai mult decât poezia, atunci când scrii poezie.

/

C.M.: Cum te-a influenţat clubliterar.com sau alte ateliere/ întâlniri la nivel de receptare a ceea ce scrii?

M.D.: Dintre atelierele online de la noi, clubliterar e singurul în care am încredere. M-a vindecat de câteva din tarele începătorilor, m-a ajutat să fiu mai selectiv cu ce scriu şi, în general, cu opţiunile culturale pe care le fac; am deplină încredere în discernământul a cel puţin 10 membri activi de acolo. Mi se pare important să poţi cere o părere pe text de la 10 persoane şi să ştii că – indiferent ce oameni se ascund în spatele acelor conturi şi ce fac în viaţa lor personală – toţi sunt scriitori buni, au mintea brici şi feedbackul pe care ţi-l dau pe text e sincer şi consistent.

Despre evenimentele gen cenaclu nu pot spune acelaşi lucru. Unele cred că sunt benefice; majoritatea inutile. Dintre cele la care am fost şi mi s-au părut bune, aş menţiona Nepotu’ lui Thoreau, unde am descoperit oameni deştepti şi simpatici pe care nu-i cunoscusem direct, plus un oraş frumos prin care până acum s-a nimerit să trec mereu în viteză. Am frecventat de asemenea o perioadă şi Institutul Blecher, şi m-a ajutat, pentru că Claudiu Komartin mă obliga să iau cuvântul şi să vorbesc liber despre ce se citea. Am fost şi la Muzeu de câteva ori, după care nu m-am mai dus; se citeau chestii plictisitoare şi oricum veneau 8-9 oameni în total. În afară de Ofelia Prodan şi Daniel D. Marin care soseau primii, şi cei mai euforici, îmi aduc bine aminte de un tip cu chelie şi plete pe umeri, care comenta întotdeauna şi ridica tonul din senin şi nu se înţelegea nimic din ce zice; mi se pare că la un moment dat au vrut să-l evacueze cu forţa din sală; începuse să urle, zicea că e ceva karatist, sau profesor de muzică. Sau mai era o tipă cu figură pământie şi un puf semnificativ de mustaţă, care avea o fustă lungă tricotată de lână mulată pe corp, o cuşmă de blană şi nelipsita sacoşă de fâş; era foarte înţepată, avea o voce solemnă şi, paradoxal pentru ce-ai putea crede văzând-o, elogia plină de entuziasm toate textele cu inserturi vag pornografice. La fel, la Euridice am asistat doar la 3-4 ediţii; întârziat fiind în povestea cu scrisul, l-am prins prea puţin pe Marin Mincu în viaţă.

În orice caz, cenaclurile astea au ceva derizoriu şi înduioşător, dar nu într-un sens bun, şi asta cred că se datorează faptului că toate se sfârşesc inevitabil la bere. E drept că nici nu prea am eu timp de ieşit – de obicei lucrez în medie 10 ore / zi, iar în zilele când am şi ore la facultate stau acolo până seara târziu – şi la bere se râde de obicei foarte mult şi e aşa un sentiment general că suntem cu toţii tovarăşi de condei şi de pahar etc. Asta, dincolo de faptul că mă deranjează fumul de ţigară (am fost fumător, deci e cumva explicabil), iar de băut nu beau decât rar, fiindcă zilnic sunt la volan. Plus că a l c o o l u l î n g r a ş ă.

/

C.M.: Cum se armonizează arhitectura (eşti asistent la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti) cu literatura sau există vreun soi de tensiune între cele doua dimensiuni, trebuie să-ţi faci timp/ un anumit mediu pentru scris?

M.D.: Arhitectura e – din câte se pare – o profesie artistică, însă contextul în care este exercitată de vreo 50 ani încoace, şi mai ales contextul românesc actual, o îndepărtează mult de ceea ce îndeobşte ne place să numim „artă”. Practic, din timpul alocat unui proiect (de la primele schiţe, şi până la inaugurarea casei) maxim 5% sunt activităţi de natură creativă. Restul sunt fie chestii foarte tehnice şi exacte (un fel de chirurgie), fie management: contractări, negocieri pentru onorarii sau bugete, şedinţe cu tot felul de oameni, asistenţă tehnică şi vizite pe şantier, multă coordonare cu ceilalţi specialişti implicaţi în proiect şi pe care cel mai adesea arhitectul îi subcontractează şi-i plăteşte din bugetul general de proiectare, ca să poată să-i fută cât mai bine şi astfel să se asigure că proiectul său e respectat şi dus la bun sfârşit de toţi. Cam ca un regizor (scuze, e a 2-a comparaţie în 5 rânduri), care are în echipă sunetişti, scenografi, scenarişti, operatori, actori etc. şi-i coordonează pe toţi, ştiind câte ceva din meseria fiecăruia şi ştiind mai presus de orice cum trebuie să arate produsul final – lucru pe care toţi ceilalţi nu-l ştiu, sau, dacă îl ştiu, nu-l ştiu la fel de bine ca el, pentru că doar el are viziunea globală multidisciplinară şi e educat de aşa natură încât poate genera concepte, idei etc. La fiecare proiect, spre exemplu, eu sunt răspunzător direct (deontologic, juridic, financiar) pentru soarta şi profesionalismul mai multor oameni cu care sunt nevoit să lucrez: ingineri de structură, ingineri de instalaţii termice, electrice, sanitare, de ventilaţii şi climatizare, ingineri de trafic, consultanţi pentru protecţia la incendiu – asta, dincolo de arhitecţii care mă ajută pe partea de arhitectură, în cazul proiectelor mari. Cam aşa arată ceea ce fac la birou. La şcoală, în schimb, e mai uşor şi mai frumos. Proiectele studenţilor mei, deşi pe cât posibil realiste, sunt doar nişte exerciţii; nu se construiesc şi în general se limiteaza numai la partea creativă a arhitecturii. Deci dacă ţi se pare că toate astea, povestite aşa foarte pe scurt, au vreo relevanţă pentru ce scriu sau pentru cum scriu, e OK. Eu, în afară de un anumit discernământ estetic şi o înclinaţie (nativă, probabil, dar mai apoi educată) spre realism şi luciditate, nu văd prea multe legături.

/

C.M.: Ai publicat şi proză pe clubliterar. Există autori care te-au influenţat/ către cine ai mai mare deschidere dintre prozatori?

M.D.: Da, şi cred că o să public un roman la un moment-dat, fără ca asta să însemne că nu voi mai scrie poezie; de fapt, habar n-am. Poezia nu se scrie la normă. Din ce am citit, în afară de Houellebecq, îmi plac prozatorii de limbă engleză, ca să zic aşa. Cel mai mult cred că mi-au plăcut povestirile lui Raymond Carver şi de asemenea Hemingway, cam tot. Iarăşi, unele cărţi de Ian McEwan îmi plac mult, sau Brett Easton Ellis, în special în prima sa carte, „Less than zero”. Dintre români i-aş aminti pe Marin Preda şi Mircea Nedelciu, iar dintre contemporani pe Radu Aldulescu şi Adrian Schiop.

/

C.M.: Ce te face să scrii în continuare?

M.D.: Să ştii că am uneori momente când mă întreb şi eu de ce scriu, câtă vreme se poate trăi minunat şi fără ca ceea ce aş avea eu de spus să fie cunoscut şi de alţii. Dar cu toate astea scriu, şi cred că o fac dintr-un soi de narcisism, lăsându-mă în mod conştient furat de felul în care propriul text devine autonom şi începe să capete consistenţă pe măsură ce-l construiesc, trecând dincolo de ceea ce întrezărise mintea mea iniţial – iar aici nu e vorba despre dicteu automat, ci despre ficţiune realistă, de exemplu, sau pe-acolo. Alteori, se întâmplă să scriu când sunt răvăşit, sub impactul unei experienţe care depăşeşte rutina mea cotidiană, şi atunci simt nevoia să notez acel lucru, să-l consum, cum ar veni, ca să pot trece peste. Aşa a fost cu un text mai recent, un psalm, dar astea sunt cazuri foarte izolate.

În fine, cel mai adesea îmi e suficient să ştiu că există oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată şi care, când citesc vreun text de-al meu şi le place, simt ceea ce simt şi eu, şi tu, şi oricine, când citim ceva şi ne place – şi atunci mă gândesc că nu e complet în zadar şi poate ar trebui să scriu în continuare.

/

foto: Roxana Pop

/

Cosmina Moroșan

Documenteazã experimental teritorii literare, medicale, antropologice, filosofice etc. etc. atât pentru propriile demersuri artistice, cât și spre îmbogățirea unei lucrări cu provizoriul titlu: Schizanaliza literaturii experimentale. În general extatică. :)

Mai multe articole de