[1987] Caius Dobrescu – Micile speranțe (2) [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici

Etichete: , , , , ,

[1987] Caius Dobrescu – Micile speranțe (2) [goldmine]

Publicat în February 12, 2011 , o comentarii

.

4. Majoritatea celor care mai citesc poezie se blochează în faţa pătrunderii „datelor personale” ale poetului în versurile sale. Tot ce ţine de amănuntul biografic, pitoresc sau nu, pare o excerscenţă oribilă. Ca să nu mai vorbim despre poemele centrate fundamental pe „povestea vieţii” autorului, care mai mult ca sigur trec drept „curat meşteşug de tîmpenie”.
Impresia asta se naşte din frecventarea (prea) asiduă a modernismului, cu faimoasa sa impersonalitate. Pentru modernist totul e foarte simplu, datorită hiperspecializării sale. Aşa cum fizicianul aplică lumii o operaţie reductivă, prin care toate elementele lumii devin obiecte fizice, ale căror raporturi reciproce urmează să fie studiate la acest palier de abstractizare care nivelează şi modelează specific tot ce intră în raza sa de acţiune, la fel poetul modernist aplică o operaţie prin care toate obiectele lumii (inclusiv limbajul) sînt aduse la numitorul comun al poeticului, al expresivităţii lor imanente (poeticul este, pentru modern, un nivel al lumii. Deosebirea este că, mai departe, poetul nu mai studiază nimic, ci doar postulează regulile care-i convin. Dar, de fapt, şi fizicianul poate face asta, lucrînd cu metoda scenariului sau a modelării. Desigur, în aceste condiţii poetul nu lucrează ca „civil”. El e un specialist calificat, care maschează cît poate mai bine nucleul de inventivitate pură (adică dezordonat, funcţionînd statistic) al disciplinei sale. Relieful individului uman nu are cum să apară în asemenea condiţii, nici ca subiect, nici ca obiect al poeziei. Din această perspectivă omul se reduce la cîteva coordonate simbolice abstracte. E redus la esenţa lui „poetică”, aşa cum fizica îl reduce la căldură, lucru mecanic, presiune etc.
Poetul nu se mai poate simţi în această postură dacă, în infrastructura gîndirii lui, se fixează acel model „în evantai”, plural, al lumii despre care vorbeam mai sus. „Adevărul” nu mai poate sta în formalizare, în aducerea la acelaşi grad de stilizare a tuturor obiectelor poeziei, într-o tratare „detaşată”, „obiectivă”, „ştiinţifică”, a acestor obiecte. Problema poetului este să exprime sugestiv orientarea conştiinţei lui în diversitatea fundamentală, în lipsa de omogenitate şi în incontrolabilul lumii în care trăieşte. Poezia înseamnă efort de supravieţuirea spirituală şi biologică (prin continua antrenare a percepţiei pe care o presupune). Alternarea limbajelor poetice şi sociale înseamnă, repet, exprimarea unui efort vital de orientare în lume. De aceea cînd acest procedeu devine inflaţionar, cînd are impresia că că poate fi mai mult decît sugestie esenţială a vitalităţii – adică încearcă aescrierea serioasă, minuţioasă a întregii diversităţi infinite a Totului, – avem de-a face cu o utopie amendabilă nu atît pentru extracţia ei evident modernistă, cît pentru inadecvarea şi pompierismul ei „ingenuu”.
În acest model bazat pe devenire şi pluralitate, individualitatea umană este o temă care se impune de la sine. Pînă la urmă, toate mişcările de orientare în lume, de care vorbeam mai sus, trebuie articulate în personalitate. Într-adevăr, poezia capătă aspectul unui bildungsroman, ea nu mai construieşte o personalitate umană. Implicaţiile acestei „personalităţi” sînt însă mult mai mari decît par. Într-o lume plurală, în care obiectele trebuie înţelese ca sforţări interioare de a deveni, după o natură proprie, „personală” dar sub imperiul condiţionărilor exterioare, adevărata integrare, soliditate (şi, implicit, salvare spirituală) stă tocmai în personalitate, în asumarea pînă la capăt a propriei individualităţi a celui care scrie. Personalitatea devine un mediator subtil, (nu întotdeauna de încredere) între individ şi lume.
Retoric vorbind, acest demers se traduce prin căutarea idiolectului, a vorbirii cît mai personalizate, a unei vorbiri „concrete”, legate de situaţii reale (probabile) de comunicare. Şi, punct esenţial, prin faptul că orice limbaj poetic sau ne, folosit, este inserat pe tulpina acestui idiolect al poetului.
5. Reacţia împotriva modernismului porneşete dintr-un impuls vital, dintr-o necesitate aproape biologică de normalitate. Este vorba de un efort de renaştere a poeziei care, chiar prin rezultatele parţiale şi incerte de pînă acum, este un fenomen aproape incredibil. Puţine sînt pe lume speciile care, odată intrate pe „aleea oarbă” a superadaptării şi hiperspecializării, să mai găsească energie să iasă din impas. Desigur, poezia s-a dezvoltat prin ramurile ei discrete sau care fuseseră inhibate, la un moment dat (am vorbit mai sus şi au mai vorbit şi alții, despre rolul posibil al avangardei). S-a dezvoltat acolo unde modernismul nu a devenit niciodată dominant în formele sale extreme de „autoreflecte” şi „aberaţie de la real, în spaţiul anglo-saxon”. S-a dezvoltat acolo unde poezia era suficient de tînără ca să rişte. De exemplu la noi, unde mutaţia a început o dată cu generaţia poetică afirmată la începutul anilor optzeci. Reacţia împotriva modernismului merită să investim în ea, din toate micile noastre puteri, micile noastre speranţe!
Din păcate însă… tinerii noştri poeţi au crescut la umbra modernismului şi, în marea lor majoritate, nu se pot dezbăra de el, la nivelul structurilor esenţiale. Spuneam mai sus că modernismul, pe baza unor principii simple, pe o imagine a lumii elementară, poate combina, concatena, insera tot felul de idei şi experienţe, fără să se modifice. Aşa se întîmplă că mulţi poeţi tineri introduc experienţa lor cotidiană, eşantioanele de vorbire stradală, conversaţia vie între personaje şi multe alte elemente evident noi, într-un tipar care implică o gîndire îngustă, specializată, în sens modernist, a poeziei. La baza poeziei lor stă tot mitul universului paralel, al lumilor existente numai în limbă, al purităţii salvatoare a poeziei, al „dificultăţii” şi „obscurităţii”. Noua, cu adevărat noua poezie presupune o suprafaţă limpede, inteligibilă, creînd iluzia continuităţii cu limbajul colocvial, cu vorbirea vie în general – dar această simplitate este bazată pe o înţelegere extrem de subtilă a unui univers complicat. Imperialismul modelului modernist, perfect opus (adică putînd complica la nesfîrşit suprafaţa, în funcţie de o înţelegere îngustă, simplă a universului), îşi spune cuvîntul în marea majoritate a scrierilor poeţilor tineri.

Pe de altă parte, există mitul competenţei poetice care se cearcă să sufoce revolta antimodernistă. Trăind într-o rumoare intelectuală, poetul e instruit în adevărul că gîndirea contemporană, renunţînd la marile partizanate, creează modele cît mai adecvate, flexibile, „deschise” ale tuturor lucrurilor de pe lumea asta, folosindu-şi sintetic, toate competenţele strict verificabile şi abţinîndu-se obsesiv de la generalizări „pripite”. Ce face atunci poetul? Furat de fantasma competenţei infinit de flexibile se apucă şi el să construiască modele ale vitalităţii. Deci îşi formalizează demersul, sub toate cele trei aspecte discutate aici: 1) comunicarea şi integrarea socială devin simple strategii de „reciclare” a formelor culturii de masă, care, privite fiind în continuare cu mefienţă, sînt luate cu penseta, puţin cîte puţin, şi implantate într-un complex dispozitiv retoric; 2) adecvarea şi orientarea în lume, manifestate într-un limbaj deschis, ramificat, plural, cu un mare număr de nervuri şi senzori, reacţie de supravieţuire, dispare în faţa fascinaţiei de a monta într-una forme poetice mari şi mici, mai mult sau mai puţin parodiate. Dispare în faţa unei înţelegeri sterile a complexităţii; 3) personalitatea nu mai este un cumul firesc şi o transcendenţă „plină” (care se opune celei „goale” a modernismului), ci devine un construct forţat, un bricolaj de autoironii, de parodii ale unor forme literare ca jurnalul sau memoriile, ceva extrem de inteligent, de „autoreflexiv”, de artificial, în ultimă instanţă. Toate acestea sînt efectele unei noi supraspecializări, unei distorsiuni incontrolate a conceptului de competenţă poetică. Sînt efectele ambiţiei de a fi trecut în rîndul tehnocraţilor, de a fi (hiper)integrat social. Dar păstrînd tot timpul aparenţa de voiciune, de autenticitate. Trăim o epocă în care erudiţia, amurgind, ne permite spectacolul grotesc al unei extrem de abile mimări a vitalităţii. Dar care nu foloseşte nimănui.

Cred că atît noile forme de simbioză dintre inovaţiile de ultimă oră şi „tradiţia modernistă” cît şi noua fantasmă a competenţei definesc foarte bine o nouă sterilitate, pe care o putem cuprinde bine sub denumirea de postmodernism. Cît despre împotrivirea vie faţă de modernism… cînd vom şti să o ducem pînă la ultimele ei consecinţe, este foarte probabil că vom şti şi cum s-o numim mai bine.

Caius Dobrescu

(nr. 6-7/1987)

sursa foto: agentiadecarte.ro

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de