Ion Pop la Echinox

De . Categorii: Doar online, Eseuri/Studii

Etichete: , , , ,

Ion Pop la Echinox

Publicat în February 21, 2011 , o comentarii

.

Revista Echinox este prilejul potrivit pentru ca o personalitate atât de complexă ca cea a lui Ion Pop să se facă remarcată. Astfel, poetul şi criticul Ion Pop găsesc în această publicaţie vocea cea mai directă a ideilor cristalizate apoi în volume. Energia personalităţii lui va fi nota vertebrantă a unui asemenea demers, aşa cum afirmă însuşi Ion Pop, redactorul-şef al Echinoxului în 1970: „Despre revistă vă putem spune că a apărut într-un mod fericit, într-un moment în care promiţătoare energii creatoare s-au manifestat în Universitatea clujeană, nişte energii care trebuiau să-şi găsească o formă de expresie. Echinox încearcă să fie o asemenea formă de expresie”[1].

Ion Pop este redactor-şef la Echinox între anii 1969 şi 1972 iar apoi director, între 1973 şi 1983. Cei implicaţi în „fenomenul Echinox” îşi vor aduce adesea aminte de întâlnirile cenaclului de la Facultatea de Litere iar într-un interviu acordat revistei Vatra în 2009, Ion Pop recunoaşte că, deşi revista a fost pusă în prim-plan iar nu cenaclul, acesta „a asigurat o anumită calitate a dezbaterilor, în urma unor lecturi adesea foarte incitante”[2].

Sub zodia unei tinereţi a spiritului, cu tot ceea ce include ea, Ion Pop îşi asumă foarte serios rolul de mentor al Echinox-ului, alături de Marian Papahagi şi Ion Vartic, redactorul-şef şi redactorul-şef adjunct din primul deceniu echinoxist. Preocuparea centrală a directorului Echinox-ului, aşa cum rezultă ea din textele publicate este mai degrabă pentru analiza scrisului propriu-zis decât pentru linii de coordonare. Abia la o privire retrospectivă, întrebat de Al. Cistelecan, în Vatra (nr. 5-6/2009, p. 48), despre „tablele legii” unei reviste, cum însuşi le numea într-un interviu luat lui D. R. Popescu, criticul va puncta faptul că Echinox-ul n-a avut „angajamente doctrinare stricte, mizând mai degrabă pe individualităţi şi cultivând un spirit critic exigent, într-un cadru de şcoală şi de atelier de creaţie.” Tot aici el afirmă că a apreciat la revista clujeană „o anumită disponibilitate şi libertate faţă de programe strict definite” şi de aceea consideră că „notele ei distinctive nu trebuiau căutate la aceste nivele, doctrinare”, ceea ce explică şi „lipsa militantismului de generaţie”, cu care publicaţiile româneşti ne-au obişnuit.

De-a lungul timpului Iop Pop se comformează cu naturaleţe aşteptărilor oricărui tip de text acoperind rubrici foarte variate ale revistei, de la editoriale, interviuri − în ipostaza de intervievat, dar şi de intervievator, cronici literare, la fragmente de lucrări critice şi poezie. De asemenea, traduce poezie franceză şi germană precum şi texte din Maurice Blanchot şi Roger Caillois. Interviurile realizate de Ion Pop vizează de obicei probleme actuale legate de creaţia artistică, dublate de un interes pentru tot ceea ce ar putea îmbunătăţi apariţia revistei, de la sfaturi sau obiecţii la comparaţii cu modul de existenţă al unor alte publicaţii culturale, contemporane şi nu numai. Atenţia de jurnalist fin a lui Ion Pop se îndreaptă spre poeţii din acea vreme (Victor Felea, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Maria Banuş), prozatorul D. R. Popescu, critici literari (Romulus Rusan, Adrian Marino, Florin Manolescu, Mircea Martin) şi istoricul Ştefan Meteş. Interviurile sunt ilustrative pentru capacitatea lui Ion Pop de a asculta, întâi de toate, şi de a conduce discuţia cu naturaleţe, spre firesc, spre chestiuni serioase, întotdeauna păstrând un stil potrivit pentru o revistă de cultură. Problemele dezbătute sunt cele ale actualităţii literare: în dialogul cu poetul Victor Felea, Ion Pop e interesat să afle pentru cititorii revistei cum se împacă criticul şi poetul în aceeaşi persoană, cum s-ar explica prezenţa din ce în ce mai abundentă a tinerilor în poezie, dacă este vorba într-adevăr de o „invazie lirică”, în ce măsură un cenaclu literar este necesar ca suport al unei publicaţii şi dacă afirmarea acestui cenaclu ţine de îndrumarea unui critic cu experienţă. Se observă, aşadar, încă din primul interviu din numărul 5-6 din 1969 o nevoie a tânărului echinoxist de a-şi clarifica sieşi o poziţie prin experienţa contactului cu alteritatea şi aşteptarea unei confirmări a legitimităţii unei astfel de poziţii duale poet-critic, tânăr-poet, tânăr-îndrumător de revistă. Tinereţea devine o constantă a interogaţiei lui Ion Pop, aşa încât şi Mariei Banuş, poetă ce publică la Echinox, i se cere încercarea motivării considerentelor ce duc la consemnarea în manualele şcolare a unor scriitori tineri, în defavoarea altora de o valorare deja consacrată şi explicarea apariţiei unui val de tineri scriitori, pe care aceasta o susţine publicând diverse articole pe această temă.

În compania Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, Ion Pop rememorează idealul constituirii unei reviste şi imaginea actuală a acestui deziderat. Derivată de aici, tema „prieteniei literare” şi autenticitatea ei pune în valoare indirect o condiţie fundamentală existenţei unei reviste de literatură. Tot de un firesc al discuţiei ţin şi intervenţiile concentrate ale criticului, prin care îşi deconspiră opinia despre statutul controversat al apartenenţei reportajului la literatură, pe care Ion Pop îl consideră o „specie subversivă”, incertă, deşi concluzia la care ajunge împreună cu Romulus Rusan legitimează reportajul prin autenticitatea „degajării temporale a ceea ce e mai aproape de clipă”[3]. Alteori Ion Pop pune în valoare individualitatea celui intervievat prin evidenţierea activităţii literare efective. Este cazul poetului Ioan Alexandru, provocat să clarifice problema imnului şi întoarcerea în spaţiu şi timp, obesesia celor mai recente poeme ale sale şi al prozatorului D. R. Popescu, chestionat în legătură cu şansele de a ajunge la „Adevăr” ale literaturii timpului şi o eventuală exploatare a „ciudăţenilor” unor personaje, impusă de necesitatea de a abandona „calea parazitară a prozei actuale”[4].

Totuşi, cel mai aproape de sine pare a fi Ion Pop în dezbaterile cu diverşi critici literari, fapt datorat pe de o parte, propriei lui formaţii de critic şi, pe de alta, dimensiunii literare predominante a revistei. Şi aceste dialoguri au drept note vertebrante cenaclul şi rolul lui în formarea tinerilor scriitori, în relaţie cu o critică de tip maiorescian şi valabilitatea ei în contextul actual, dacă ne referim la interviul luat lui Adrian Marino. Raportul dintre critică şi literatură, existenţa unui impresionism critic şi a „climatului literar” şi funcţia lui de mediator între critic şi scriitor sunt tot atâtea puncte de confluenţă ale nevoii de adaptare a teoriei literare cu ceea ce se întâmplă concret în scris. Atâta timp cât literatura contemporană nu poate avea orgoliul unei instiuiri ci doar, cel mult, al unei reorganizări a unui material – ca un veritabil Columb care n-a inventat America, observă Mircea Martin, rolul criticii pare a se diminua. Despre şansele pe care modernitatea le mai oferă criticii Ion Pop va vorbi într-un interviu cu titlul: Şansele criticii literare. O discuţie cu Florin Manolescu şi Mircea Martin[5]. Astfel, „raportul dintre critic şi opera literară este raportul dintre critic şi scriitor”. Una dintre ideile fundamentale dezvoltate în discuţie este aceea a condiţiei intrinseci a criticii: „dacă critica este obligată prin însăşi condiţia ei să judece, să aprecieze şi să ierarhizeze realizările unui anumit moment literar, ea nu poate fi nici într-un caz o suită de reţete rigide care să limiteze aria şi mijloacele specifice de investigaţie ale literaturii […] Critica este implicată sau trebuie să participe la o relativă „direcţionare” a literaturii, în sens mai mult valoric”. Această valorizare presupune un anumit talent deoarece „orice critic ştie că scrisul său este o literatură despre literatură (un meta-limbaj – cum îl numeşte Roland Barthes) – şi aici este sursa satisfacţiei sale de creator, dar şi a nemulţumirii sale celei mai profunde: criticul suferă de a nu dispune el mai întâi de misterul lumii, are nostalgia acelui contact primar, nemediat, de care scriitorul beneficiază. Bănuiesc aici un sentiment al înstrăinării, ce se încearcă a fi compensat prin năzuinţa de ordine, prin reconstrucţia universului pe care scriitorul îl oferă într-o înfăţişare ambiguă, ce se cere clarificată, explicitată.”

Istoricul Ştefan Meteş este subiectul a două interviuri echinoxiste − în 1972 şi 1977, despre pasiunea pentru studiul istoriei şi importanţa păstrării inalterabil a adevărului istoric. Susţinător al ideii de ciclicitate şi autenticitate a istoriei, el respinge ipoteza că istoricul are dreptul să ajusteze adevărul şi încearcă să inducă tinerilor din acea vreme acelaşi valori. Întâlnirea cu o personalitate de talia lui Ştefan Meteş certifică o precupare permanentă a revistei clujene pentru cultură, în sens mai larg, şi nu doar pentru literatură. În această privinţă Mircea Iorgulescu afirmă în articolul Echinoxiştii, din 11 noiembrie 2003, din revista 22: „Chiar dacă numărul scriitorilor ale căror începuturi sunt legate de această revistă e deosebit de mare, Echinox-ul literar este doar partea cea mai vizibilă a unui fenomen cu mult mai larg. Revista însăşi nu a fost una pur literară, ci mai degrabă una de idei şi atitudini culturale. A conturat un spaţiu de dezbatere deschisă şi a creat un mod de comportament intelectual, fără a se înfeuda unei doctrine şi fără a se închide în limitele unor identităţi comunitariste, estetice, metodologice sau de altă natură.” Numai înţelegând Echinox-ul ca „fenomen”, se justifică gama largă de subiecte abordate de Ion Pop la revistă.

O notă aparte a interviurilor realizate de Ion Pop la Echinox o dau discuţiile din perioada în care este asistent asociat la Universitatea Paris III – Sorbonne Nouvelle (1973- 1976), cu Gaëtan Picon, Gerard Genette şi Philippe Sollers, pe care le regăsim şi în volumul Ore franceze. Într-un articol intitulat: Brâncuşi – o perfecţiune deschisă, Ion Pop notează câteva aprecieri ale criticului de artă Gaëtan Picon despre locul creaţiei artistice în istoria artei moderne şi personalitatea lui Constantin Brâncuşi. Vizita la atelierul lui Brâncuşi de la Muzeul de artă modernă din Paris constituie nu numai pentru criticul de artă un prilej de a valoriza sculptura lui Brâncuşi, ci şi nucleul generator al unui articol cu pronunţate nuanţe lirice, care transcrie impresii din expoziţia de desene dechisă lângă atelier, cu titul: Imagini dintr-un atelier, semnat de Ion Pop, într-o altă ipostază decât acelea cu care ne-am obişnuit, şi anume în aceea de rezonator al senzaţiei care învăluie lucrările din atelierul lui Brâncuşi. Destinul sculporului, aşa cum se reflectă el în lucrurile de la expoziţie este sugestiv pentru ceea ce Ion Pop înţelege a fi un artist, indiferent de aria de manifestare a disponibilităţii sale creative şi de aceea, chiar făcând abstracţie de renumele lui Brâncuşi, el reprezintă idealul desăvârşirii. Cuvintele-cheie ale convorbirii cu Gerard Genette ar fi: deschidere poetică, gen literar, istorie şi avangardă literară, în timp ce cu Philippe Sollers dialogul gravitează în jurul revistei – Tel Quel − şi a grupării de avangardă pariziană, de istoria cărora numele lui Sollers se leagă, acesta fiind principalul lor teoretician.

Acelaşi subiect – al avangardei literare, este şi primul articol de critică literară publicat la Echinox, cu titlul: Imagine poetică şi antiimagine, în care mişcarea dadaistă e definită ca o „literatură de semn contrar, o antiliteratură, dar uzând de mijloace specific literare. Acţiunea dadaistă va consta deci în a răspunde literaturii cu propriile ei elemente, înstrăinate, degradate, supuse unui tir necruţător al ironiei şi sarcasmului, smulse dintr-un context familiar, pentru a le aşeza într-unul înjositor, sau izolate, pentru a fi mai uşor anihilate. Imagistica dadaistă se va alimenta deci în mod firesc din substanţa tradiţională a poeziei, transformată întru-un fel de anti-materie”.[6]

Alte articole de analiză de text publicate de Ion Pop la Echinox sunt centrate în jurul unor poeţi ca: Geo Bogza, Lucian Blaga, Camil Petrescu, B. Fundoianu, Tudor Arghezi, Leonid Dimov. În Noile poeme ale lui Geo Bogza, criticul vorbeşte despre angajarea poeziei într-o mişcare de redescoperire a universului ce presupune o participare bilaterală: „a poeziei la ritmul cosmosului, a lumii la ritmurile poeziei”, a căutării unui ritm interior. Or, tocmai găsirea ritmului necesar poetului este şi un deziderat al criticului, ce îşi găseşte prin aceste exerciţii de analiză din paginile revistei o voce cu inflexiuni proprii, care nu se sfieşte să valorizeze în funcţie de un set de cerinţe estice personale. În Poezia lui Camil Petrescu, criticul are o viziune toalizatoare: „De e să găsim elementul unificator al întregii sale opere poetice, îl vom avea în acea progrmatică cultivare a lucidităţii actului creator, garanţie a trăirii intense în lume şi genreatoare, astfel, de lirism. De aici nu putem ocoli fascicolele de lumină ale ansamblului creaţiei prozatorului şi dramaturgului, căci Camil Petrescu face parte dintre acei autori la care un sector de al doilea plan al activităţii profită de aureola întregului”[7].

Dovadă încă o dată că revista îi serveşte lui Ion Pop drept suport al ideilor publicate apoi în volum este textul: B Fundoian şi „Neştiinţa existenţială” a poeziei, care apare cu notaţia: „Fragment din studiul introductiv la o ediţie a Falsului tratat de estetică de B. Fundoianu, predat editurii Dacia” sau Avangarda şi Eminescu, comunicare prezentată în cadrul colocviului Eminescu după Eminescu, la Universitatea Paris-Sorbonne, în martie 1975[8]. Exemplaritatea acestor fragmente derivă dintr-o „frenezie a lecturii care transapare în paginile de critică şi care sugerează o enormă energie, atât a scriiturii cât şi a celui care scrie”, acestea fiind şi liniile de forţă care modelează activitatea de la revista Echinox[9].

La mai bine de patruzeci de ani de la lansarea proiectului echinoxist Ion Pop are încă vie în minte imaginea a tot ceea ce s-a petrecut la revistă. Dacă în 1974 vorbea cu emoţia specifică unei apropieri concrete de revista al cărei director era: „Cine ar putea descrie cum se cuvine orele de febră şi tulburare, zilele şi nopţile atâtor planuri, disputele pasionate în jurul întîielor rînduri tipărite? Cine va putea numi emoţia cu care am descoperit, pe rând, lumea fabuloasă a tipografiei?”[10], astăzi rămâne o apropiere spirituală, iar emoţia încă se simte în răspunsul la întrebarea: „Ce/cât datoraţi Echinox-ului şi echinoxismului?” pusă de Al. Cistelcan în revista Vatra: „Echinox-ul a însemnat momentul de viaţă cel mai intens, mai luminos, mai încrezător, într-o epocă cu destul de puţine lumini. Dacă un număr dintre tinerii de odinioară trecuţi prin «atelierul» cu acest nume, declară din când în când că mi-ar datora câte ceva, trebuie să spun limpede că şi eu le sunt infinit de îndatorat. Am învăţat, de fapt, unii de la alţii, la o şcoală a exigenţei lucide faţă de valori, care a fost şi una a prieteniei, nici ea oarbă şi deformată de interese meschine, pentru că ne-am cultivat împreună o anumită ţinută morală, o morală a scrisului şi a trecerii noastre cât mai demne prin lume. Tinerii de la Echinox m-au „obligat” să rămân atent tocmai la tinereţea literaturii, să fac exerciţii de supleţe intelectuală, să renunţ, treptat, la unele prejudecăţi, rigidităţi, îngustimi ale vederii spre lume şi scris, să mă menţin în fluxul viu al mişcării literaturii (…). Adică să întâmpin mereu literatura în curs de construcţie, ca şi cum aş avea vârsta promoţiilor studenţeşti succesive care au trecut prin redacţia revistei, cu o curiozitate niciodată obosită faţă de ceea ce se petrecea în scrisul de toate vârstele (…) Trăind atâta vreme în interiorul unui laborator cu vase comunicante, n-am simţit nici nevoia unor izolări de „substanţe”, crezând mai pasionantă şi mai promiţătoare reacţia, mişcarea coagulantă, sedimentele. Voi fi fost, în acest mediu, doar un fel de hârtie de turnesol…”[11].

Şi reversul a funcţionat şi, poate, chiar mai fertil: Echinox-ul a fost cea mai bună hârtie de turnesol pentru a determina trăsăturile lui Ion Pop pentru că, susţine M. Iorgulescu, nu o manieră de a scrie literatură s-a deprins la Echinox, ci un stil de a fi în cultură[12].

/

Notă: Textul de faţă se bazează pe o lucrare mai amplă prezentată la Colocviul de Literatură Română Contemporană, ediţia a VI-a, desfăşurat la Braşov, 18-19 martie, 2010.

/

Iulia Rădac

____________

Bibliografie:

Echinox, nr. 1, 7-8 1969, nr.1-2, 3, 6-7, 8-9, 12, 1970, nr. 3, 1976, nr. 11-12, 1974

Grigurcu, Gheorghe, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981.

Iorgulescu, Mircea, (11 noiembrie 2003), Echinoxiştii, în 22, http://www.revista22.ro/echinoxistii-674.html (16 martie, 2010).

Iorgulescu, Mircea, Scriitori tineri contemporani, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978.

Poenar, Horea (coord.), Dicţionarul Echinox, Editura Paralela 45, Cluj-Napoca, 2008.

Pop, Ion, Echinox, 1969-1978.

Vatra, nr. 5-6, 2009.

/


[1]Ion Pop, Echinox de vorbă cu…, în Echinox, nr.3, 1970

[2]Ibid.

[3]Ion Pop, Câteva minute cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, în Echinox, nr. 7-8, 1969

[4] Ion Pop, Câteva minute cu D.R. Popescu, în Echinox, nr. 1-2, 1970

[5] Ion Pop, Şansele criticii literare. O discuţie cu Florin Manolescu şi Mircea Martin, Echinox, nr. 8-9, 1970

[6] Ion Pop, Imagine poetică şi anti-imagine, în Echinox, nr. 1, 1969

[7] Ion Pop, Poezia lui Camil Petrescu, în Echinox, nr.12, 1970

[8] Ion Pop, Mişcarea românească de avangardă şi Eminescu, în Echinox, nr. 3, 1976

[9] Horea Poenar (coord.), Dicţionarul Echinox, p. 358-359

[10] Ion Pop, Începutul trecutului, în Echinox, nr. 11-12, 1974

[11] Iulian Boldea, Temeiul bibliotecii, în Vatra, nr. 5-6, 2009

[12]Iorgulescu, Mircea, (11 noiembrie 2003), Echinoxiştii, în 22, http://www.revista22.ro/echinoxistii-674.html (16 martie, 2010)

Iulia Rădac

Mai multe articole de