Julian Barnes – Poetica hibridului şi (auto)biografia ficţională

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Prozatori Britanici

Etichete: , , ,

Julian Barnes – Poetica hibridului şi (auto)biografia ficţională

Publicat în February 20, 2011 , o comentarii

.

Una dintre figurile cele mai populare ale prozei britanice contemporane, Julian Barnes (n. 1946-), şi-a cucerit notorietatea literară internaţională cu cel de-al treilea roman al său, Papagalul lui Flaubert (1984), considerat un text paradigmatic al ficţiunii postmoderniste, puternic experimentale. Prezent pe „lista scurtă” la premiul Booker din 1984, distins cu Geoffrey Faber Memorial Award în 1985 şi cu Premiul Médicis la categoria non-ficţiune (eseu) în Franţa în 1986, romanul produce în mod oficial o mutaţie în orizontul de aşteptare al anilor ’80 prin problemele de receptare ridicate de forma sa eclectică, trans-generică, îmbinând, printre altele, ficţiunea cu meditaţia postmodernă metaficţională şi cu biografia romanţată. Ca formulă inovatoare prin hibriditate, Flaubert’s Parrot nu este unic în canonul barnesian alcătuit din romane, povestiri şi eseuri ce reproduc aceeaşi structură „dublu etajată” (Brian McHale), majoritatea textelor barnesiene fiind traduse şi în limba română începând cu sfârşitul anilor ’90: Metroland (1980) / Metroland (2004), Before She Met Me (1982) / Până când m-a cunoscut (2006), Flaubert’s Parrot (1984) / Papagalul lui Flaubert (Univers, 1997/ Nemira, 2006), Staring at the Sun (1986) / Privind în soare (2003), A History of the World în 10 1/2 Chapters (1989) / O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate (2003), Talking It Over (1991), The Porcupine (1992) / Porcul spinos (2007), Letters from London 1990-95 (1995) / Scrisori de la Londra (2006), Cross Channel (1996), England, England (1998) / Anglia, Anglia (Polirom, 2002 / Nemira, 2007), Love, etc (2000) / Iubire etc. (2006), Something to Declare: French Essays (2002) / Tour de France (2008), The Pedant in the Kitchen (2003) / Pedantul în bucătărie, (2006), The Lemon Table (2004) / Tristeţi de lămâie (2005), Arthur and George (2005) / Arthur & George (2007), Nothing To Be Frightened Of (2008) / Nimicul de temut (2009).

Focalizarea criticii de întâmpinare anglo-franceze a Papagalui lui Flaubert asupra heterogenităţii structurale a textului indică în aceasta o zonă de inovare a unui produs literar care rezistă eforturilor de clasificare, fiind calificat pe rând drept „un fel de colaj” (Peter Brooks), „un tour de force de ficţiune, critică literară şi biografie” (David Montrose), „un compendiu de genuri iscusit şi ludic” (Laurent Milesi). Spunând la persoana întâi povestea unui medic pensionat care face din pasiunea pentru Gustave Flaubert şi pentru papagalul împăiat al acestuia o questă filologico-istorico-detectivă, echivalentă cu un antidot la pierderea soţiei sale bovarice, adulterine şi suicidare, Papagalul lui Flaubert oscilează între ficţiune şi realitatea istorică, între prezentul naratorului şi trecutul flaubertian, între biografie şi autobiografie.

Confuzia din jurul receptării textului ca roman sau ca biografie – fie ea şi parodică, ficţionalizată (recenzenţii vorbesc despre parody and parrotry) – confuzie accentuată de grefarea suplimentară de elemente de „cronologie”, „bestiar”, note de prelegere, „dicţionar”, „ghid pentru uzul iubitorilor de trenuri”, rechizitoriu, „extemporal”, introduce în discursul literar problema redefinirii atât a conceptului de roman, cât şi a varietăţii postmoderne a acestuia. Înseşi indiciile interpretative furnizate de autor prin paratext (epigraf, respective interviuri) sunt contradictorii. Dacă epigraful flaubertian care precedă textul propriu-zis întăreşte, după cum sugerează Vanessa Guignery, ipoteza biograficului („Când scrii biografia unui prieten, trebuie să procedezi ca şi cum te-ai răzbuna în numele său.”) – Julian Barnes îşi încadrează creaţia exclusiv ca roman, ca apoi sa corecteze această perspectivă, referindu-se la „un specimen răsturnat, informal, de roman-biografie”. Indeterminarea generică configurează textul, din punctul de vedere al lui David Lodge, ca „satiră menippeană”, concept bahtinian asociat carnivalizării („papagalizării”) literaturii prin amestecul de voci, registre stilistice şi limbaje. Trăsăturile satirei menippene, extrapolabile Papagalului lui Flaubert, sunt „‘o libertate extraordinară a intrigii şi a invenţiei filosofice’, ‘contrastele marcate şi combinaţiile oximoronice’ şi  ‘folosirea la scară largă a genurilor inserate’ (Bahtin citat de Lodge).

În cele ce urmează, vom pune în evidenţă originalitatea structurală a textului lui Barnes pornind de la semnificaţia şi modul de construcţie al proiectului biografic ce subîntinde acţiunile de excavare a trecutului literar de către protagonistul-narator Geoffrey Braithwaite. Ca biografie cu o ontologie mediată deoarece este plasată între ramele ficţiunii – textul care îl „spune”, îl resuscitează şi îl recreează pe Flaubert îi aparţine unui personaj fictiv, nu autorului sau vreunui cronicar oficial – Papagalul lui Flaubert este o biografie ficţională. Mai mult, metoda de lucru de predilecţie a biografului fictiv este mânuirea fragmentului şi a detaliului anecdotic, mereu recontextualizat şi pus în perspectivă ca parte integrată în naraţiuni contradictorii (Juliet Herbert, guvernanta englezoaică a nepoatei lui Flaubert e şi nu e amanta/logodnica acestuia) sau în propriul demers filosofico-retoric al naratorului: „Când Flaubert scria despre el însuşi: ‘Atrag nebunii şi animalele’, ar fi trebuit sa adauge: ‘Şi ironiile’.” [Barnes face aluzie la ironia contestării capodoperei Madame Bovary.] „Un frenolog – făuritor de cariere în secolul al nouăsprezecelea – l-a examinat cândva pe Flaubert şi i-a spus, în concluzie, că este croit pentru meseria de dresor de fiare sălbatice. Diagnosticul nici n-a fost chiar atât de inexact. Să ne amintim: ‘Atrag nebunii si animalele.’”

Poetica postmodernistă a fragmentarului şi discontinuului transpare în pasiunea naratorului lui Barnes pentru liste, devenite element structural în text. Listele sunt omniprezente, Geoffrey Braithwaite întocmeşte, precum eroul lui Nick Hornby din High Fidelity, liste pentru fiecare aspect imaginabil al vieţii lui Flaubert, dintr-un imperativ al exhaustivităţii în virtutea căreia lista se vrea (fără a reuşi) o ordonare şi o clasificare a haosului, după cum afirmă criticul Patti White. Exemple de astfel de liste, eminamente arbitrare, dependente de bunul plac al istoriografului, sunt cele trei cronologii alternative ale istoriei lui Flaubert – o cronologie a succeselor profesionale şi sentimentale, o cronologie nefastă a eşecurilor şi a pierderilor celor apropiaţi şi o cronologie a citatelor flaubertiene care reflectă diferite ipostaze ale eului de-a lungul timpului – un bestiar, o listă a subiectelor de ficţiune pe care criticii le-ar interzice, dacă ar putea, romancierilor, o enumerare a cărţilor pe care Flaubert ar fi vrut să le scrie, o listă a „capetelor de acuzare” împotriva omului Flaubert şi o listă de întrebări adresate cititorului sub formă de test la sfârşitul cărţii. Discursul paratactic al listei configurează textul postmodernist ca juxtapunere de fragmente, iar istoria – ca pe o colecţie artificială, pseudo-ierarhică de componente extrase de biograf din alte naraţiuni şi documente.

Dincolo de tematizarea postmodernă a trecutului ca text, biografia ficţională este terenul predilecţiei postmoderniste pentru istoria apocrifă, imaginară, în care referenţialul este parazitat de alternativa lumilor posibile, a alegerilor excluse: „dar vieţile netrăite? Ele sunt, poate, şi mai chinuitoare: ele sunt adevăratele apocrife.” Barnes se întreabă, de pildă, ce s-ar fi întâmplat dacă epilepsia nu l-ar fi condamnat pe Flaubert la solitudinea şi sihăstria necesare scrisului, precum şi dacă acesta ar fi devenit „bandit în Smirna”, conform declaraţiilor virile făcute iubitei Louise Colet. Portretul fictiv al scriitorului francez include şi o catalogare a himerelor scripturale, a cărţilor nescrise – este spaţiul în interiorul căruia fantezia biografului clădeşte borgesian o bibliotecă virtuală („Aceste cărţi nenăscute … pot fi ordonate, reimaginate, împlinite.”) şi gestează eventual ideea emulaţiei prin pastişă, a extinderii epigonice a corpusului oficial. Concurenţei dintre autor şi cititor îi stă drept dovadă textul apologetic, dar şi ironic despre Flaubert, glosa autoreflexivă pe marginea unei vieţi şi a unei opere, devenită text de sine stătător, „auto-genitor”: biograful naşte încă o data subiectul, pe Flaubert, sub condeiul său, dar textualizând, se scrie si pe sine, îşi dă sieşi (re)naştere. În această logică, Papagalul lui Flaubert, derizoria questă pentru identificarea papagalului autentic de pe masa de scris a lui Flaubert, este o căutare de sine a naratorului. Orice biografie este o autobiografie deghizată, obiectivitatea este o iluzie. În acest sens, meta-naraţiunea despre Flaubert se constituie în pretext pentru a încastra înăuntrul ei scriitura traumei lui Geoffrey (adulterul şi sinuciderea lui Ellen), iar glisarea între planul naratorului şi cel al obiectului narat are ca scop terapeutic reconstrucţia sinelui, prin destabilizarea ontologiei textului şi fluidizarea graniţei dintre viaţă şi artă. Suferinţa, transferată în domeniul esteticului, obiectualizată în text, sub forma „urmelor” scrise, este arhivată, deprezentificată şi (măcar parţial) exorcizată.

Nu în ultimul rând, proiectul biogafic găzduieşte şi istoria neoficială, feministă, relegată din cronicile patriarhale. Dacă vocea poetesei Louise Colet nu străbate veacurile la fel de pregnant ca viziunea misogină a lui Flaubert (sau a prietenului său, Maxime du Camp), Barnes şi-o imaginează şi, prin reabilitarea acestei voci, aranjarea „faptelor” relaţiei se schimbă radical. Aducerea în prim-plan a versiunii marginalizate a Louisei este din nou un gest narativ subsumabil grilei autobiograficului: deschiderea spre alteritatea feminină reflectă dorinţa lui Braithwaite de a cunoaşte şi înţelege „motivele” consoartei sale.

La capăt de analiză, se impune să notăm neterminarea proiectului biografic flaubertian şi a oricărui demers istoriografic. Flaubert-ul lui Barnes este – prin analogie cu tipologia romanescă inaugurată de acest text – fragmentar, contradictoriu, imaginat, sustras coerenţei, iar trecutul, accesabil doar prin limbaj (esenţialmente ambiguu), este un semnificat mereu amânat, incognoscibil.       

Dana Muscă

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de