Those days are gone [melancolii sonore]

De . Categorii: Melancolii Sonore (Laur), Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Rubrici

Etichete: , ,

Those days are gone [melancolii sonore]

Publicat în February 11, 2011 , o comentarii

Era toamnă şi frig, era toamnă şi Cluj, eram un echinoxist al naibii de nemucalit, eram un student al naibii de singuratic, un căminard al naibii de singur. Aveam un pri-e-ten bătrân, cu mustaţă şi barbă de patriarh, îl ascultam aşa cum îţi pui capul pe pieptul cuiva şi-i asculţi pulsul. Iar înăuntru mereu frig, afară mereu toamnă şi Cluj.

Îl cunoscusem în vremea liceului, o clădire imensă şi rece, cu pereţi în care nu-mi puteam scrijeli numele, pe care nu i-am putut sparge sau zgâria. Şi nu pătrundeau decât urlete neputincioase şi verzi, încât îl cunoscusem atunci, în vremea liceului, ca pe-o fantomă. Fusese a patra lui simfonie, condusă cu vrajă la Bucureşti, un Seiji Ozawa de miliarde. Mi-am cumpărat un CD, l-am semnat şi l-am ascultat în neştire, până când ai murit înviind cu fiecare fantastic, de nerepetat, fantastic repeat. Erai acolo, Johannes, în mijlocul trupului meu rece şi tânăr, cu pantalonii tăi vechi, atât de boţiţi încât mă dureau.

Întâi a fost a patra. Şi chiar înainte de primul meu Echinox, o ascultam cu Marta Petreu, în jos pe scara lui Iacob, o ascultam acasă, pe drumul spre casă, cu căştile calde şi transpirate, pe drumul spre Cluj, înghţit în Allegro non tropo, cu toţi porii deschişi, cu timpanul arzând, ascultam aşa cum îţi asculţi mama ştiind că vine o vreme când n-o vei mai asculta. Mai mult, îţi ascultam pulsul şi dirijam aşa cum îţi faci cruce cu limba, şi cerul gurii devine dintr-o dată mai dulce, de parc-ar fi răsărit Venus. Am vrut să ştiu tot, am vrut să ştiu dac-ai rămas pentru totdeauna singur, aşa cum credeam că voi fi şi rămâne, dacă până şi tu, sublimare stupidă şi cel mai bun prieten al Clarei (lui) Schumann. Am vrut să fiu sigur, Johannes, acum ştiu că mustaţa şi barba de patriarh ascundeau tot ceva trist, o inimă rasă, mereu tânără, plină şi fără ieşire, nemângâiată, prea bună cu celălalt ordin sau rasă sau sex. Immortal Beloved & Co. Dar să trecem.

Apoi a fost a treia. Şi nu doar mâhnitul, de inimă scăldată-n albastru Poco Allegretto, pe care Ingrid Bergman şi Anthony Perkins îl ascultă cu miocardul şi melancordul în Vă place Brahms. Un final de pătruns cu tot trupul, cu braţele încordate, cu părul întins. Apoi a fost a doua, şi prima, pe care de ce o numesc toţi ultima lui Ludwig? Sunt inimile tale acolo, mai calde şi totodată mai reci. Apoi uvertura festivă, sfârşitul ei bucuros aşadar, acel Gaudeamus din ultima zi de liceu, o clădire imensă şi rece, pereţi în care nu-mi puteam scrijeli numele, pe care nu i-am putut sparge sau zgâria. Şi nu pătrundeau decât urlete neputincioase şi verzi, înecate-n nisip. Încât Tragica ta mă spunea pentru mine.

Pentru cele mai multe, pentru celălalt ordin, rasă sau sex, eşti foarte puţine lucruri. În primul rând, orchestrando-facilele dănsuleţe ungare şi mai ales cântecelul de leagăn. Dar nu mai insist. Ai început cu isteriile din prima sonată, m-ai năucit în concertele pentru vioară şi pian, mai ales primul concert pentru pian, cu furtuna lui viscerală, şi dublul concert pentru vioară şi violoncel, atât de frumos încât doare. Iar al tău recviem stă liniştit lângă misele negre de Verdi şi Mozart.

În ultima scrisoare către Nielsen, ţi-am promis că voi termina corespondenţa cu marii compozitori. Îmi ţin cuvântul aşa cum te-aş ţine de mână după concert. Aşa cum am da mâna pentru ultima dată, pe străzile noroioase din creier. Acum e curat. Lichid şi curat. Ascult obsesiv ultima parte din primul cvartet, o pagină parcă scrisă de mine, şi mă gândesc la Muse, la ultima lor piesă, Resistance. Totuna e. Nimic nou sub soarele inimii, călcat mereu în picioare, mereu mai adânc.

Aveam un prieten bătrân, cu genunchii boţiţi, în care ficatul urma să pleznească. Şi la final a fost a patra. Cum Piotr şi Gustav, ai murit pe portativ mai întâi, cu doar o lună mai devreme, pe locul acela necunoscut din Musikverein, când Filarmonica din Viena ţi-a dat duhul între note şi scrâşnete vii. Şi fotoliul boţit pe care n-ar mai fi trebuit să se aşeze nimeni. Un loc de pelerinaj. Un sicriu gol. Tu învii cu fiecare gest al baghetei, cu fiecare fior al fiecărui por al fiecărui auditor al fiecărui concert al fiecărei mostre din tine puse pe partitură.

Te las de-acum, Johannes. A fost un birou strâmt, în care mereu te-ai simţit în plus, ai fost un drum pe care m-am plimbat singur aşa cum se plimbă prin creier uitarea. Te las în acei ochi albaştri, te las în acei ani albaştri, cu inimă de culoarea zambilelor coapte, cu foarte mult frig în mijlocul pieptului.

Te las acum, Johannes. Era Toamnă şi Cluj, eram un echinoxist al naibii de nemucalit, un student al naibii de singuratic, al naibii de singur. Acum e din nou toamnă şi Cluj, sunt un echinoxist al naibii de fericit, un doctorand al naibii de pus pe treabă. Şi vorbesc al naibii de serios.

În concluzie, te-am adorat, Johannes. Am vrut să-mi pun urechea pe pieptul tău scofâlcit, am vrut să mi te fac puls, am vrut să-mi pătez inima cu sângele tău ţipător, cu frustrarea ta pură, dar iată, prefer s-o fac zob. Ajunge cu degustarea şi cu dezgustul. E timpul să-mi găsesc o inimă vie. Those days are gone. Da, da, pentru ultima dată aici, întotdeauna cu voi,

Laurenţiu Malomfălean,

alias Melancord

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de