[1993] Interviu cu Mircea Cărtărescu [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici

Etichete: , , , , ,

[1993] Interviu cu Mircea Cărtărescu [goldmine]

Publicat în March 26, 2011 , o comentarii

Orlando Balaș: „Artele decad şi frumosul secol se duce”.

Mircea Cărtărescu: E un citat semiironic. S-ar putea să fim noi ultimii mohicani, ultimii tipi care utopiază. Trebuie că e o pornire interioară ca un om să scrie versuri în dezastrul ăsta general.

O. B.: „Visul” a devenit „Nostalgia”. De ce această schimbare?

M.C.: E de fapt o întoarcere. Acest titlu mi-a fost blocat în 1989 la Consiliul culturii pentru că amintea de „Nostalghia” lui Tarkovsky. E o explicaţie puerilă. Atunci mi-au fost tăiate o grămadă de pagini, au fost scoase toate cuvintele care puteau avea o referire la moarte, la politică, la erotic.

O.B.: Aţi mai scris proză, sau a fost o „ţâşnire” singulară, de excepţie?

M.C.: Întotdeauna am vrut să scriu proză. Înainte de a scrie poezie, am debutat, dacă se poate spune aşa, în proză. Cele mai multe prototexte ale mele sunt în proză. La 12 ani, la 15, la 17 am scris o grămadă, romane puerile pe care le-am aruncat. Nu mi-a ieşit proza până la 29 de ani, atunci cred că mi-a ieşit ceva din această carte, „Nostalgia”, şi pot spune că proza este prima mea dragoste literară.

O.B.: Revenind: există o criză a individului în acest moment?

M.C.: Eu nu cred că există o criză a individului în acest moment, dimpotrivă, criza individului ia sfârşit şi cred că viitorul aparţine individului. Dacă aş putea să-mi definesc ideologia social-politică, m-aş socoti un libertarian, în sensul pur al cuvântului, deci un om care nu crede decât în libertatea individului.

O.B.: Spuneaţi în urmă cu vreo doi ani că poezia se târăşte de 2000 de ani, dar continuă să fie, trăieşte.

M.C.: Dacă te referi la o anumită criză a poeziei, şi a celei româneşti, eu cred că în acest moment toate formele literare sunt afectate. Pe de altă parte, generaţia mea a fost o generaţie pur antilirică. Dar în mod ciudat, ce rămâne din ea e acel embrion de lirism, acel mic nucleu marginalizat şi ignorat şi de poeţi. Eu cred că într-adevăr lirismul se târăşte, supravieţuieşte. Dar totuşi, el este firul care leagă erele de ele.  Cred că lirismul, umanismul, căldura animală, ca să spun aşa, poate salva poezia şi nu numai pe ea.

O.B.: D-l Liiceanu, referindu-se la dumneavoastră, vorbea despre un „bun somnambulist al culturii”.

M.C.: Încerc să decriptez ce înţelegea dumnealui prin asta, şi cred că înţelegea faptul că există oameni care sunt prea artişti ca să rateze şansa de a concretiza instinctul ăsta artistic, oameni care sacrifică direcţia politică a gândirii lor, pentru a se închide în casă şi a privi în interiorul lor. Novalis spunea că adevărata cale duce spre interior. Există oameni care în orice condiţii, în timpul războaielor, revoluţiilor şi aşa mai departe, preferă să rămână închişi în sine şi să lucreze. Nu ştiu în ce măsură era blamabil lucrul acesta. Mi-am manifestat opţiunile şi angajarea politică, de numeroase ori, în articole şi direct. Dar nu am dorit să ies în faţă, nu am vorbit la balconul Universităţii, dar am fost în Piaţa Universităţii, am stat zi şi noapte o lună de zile. Însă nu cred că trebuie să fiu un lider de opinie. Este ultimul meu gând. Dar ca simplu cetăţean am opţiuni ferme.

O.B.: Aţi simţit odată că vă leagă ceva în mod special de Novalis? Mie mi se pare că „Imnele către noapte”sunt cumva asemănătoare cu „lirismul” lui Mircea Cărtărescu.

M.C.: Sigur că da. Nu numai de Novalis, de tot romantismul german. Eu cred că de acolo vine unul dintre marile nuclee ale culturii europene. Ca şi de Eminescu, de marii romantici în general.

O.B.: Tehnologizarea nu îl îndepărtează pe om de umanism?

M.C.: Eu cred că din contră. Tehnologizarea asta la care asistăm stârneşte o reacţie exact în sens invers. Adică „High Technology – High Touch”. Cu cât suntem mai avansaţi în tehnică, pe atât ne întoarcem mai mult asupra noastră, ne sensibilizăm.

O.B.: Putem vorbi de obiecte personalizate, umanizate?

M.C.: În ce sens?

O.B.: Adică obiecte care prin contactul continuu cu omul devin apropiate, calde. Cum ar fi stiloul, maşina de scris.

M.C.: Se poate. Dar eu am acuma un „Sharp” cu care nu mă pot deloc obişnui. Deşi merge perfect. Scriu numai de mână.

O.B.: Dar scriaţi direct la maşină.

M.C.: Da, era altceva. Când aveam maşina cea veche, „Erika”. Eram îndrăgostit de ea şi nu scriam decât la maşină. Dar acum – cu maşina asta sofisticată, nu mă pot obişnui deloc.

/

Interviu realizat de Orlando Balaș

(nr.7-8/1993)

/

(sursă foto: comunicatemedia.ro)

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de