Alterităţi postumane în ficţiunea contemporană

De . Categorii: Dosare, anchete, Eseuri/Studii, Prozatori Britanici

Etichete: , , , ,

Alterităţi postumane în ficţiunea contemporană

Publicat în March 10, 2011 , o comentarii

Impactul stadiului tehnoştiinţific actual asupra posibilităţii redefinirii umanului şi, în speţă, mult clamata instanţiere a condiţiei „postumane” deschid una dintre cele mai dilematice perspective care se întrevăd la graniţa noului mileniu. Concepţiile despre spaţiu şi timp pot fi reconfigurate graţie tehnologiilor digitale, trupul şi mintea pot fi accelerate cibernetic, iar fixitatea „naturii umane” se confruntă cu serioase provocări din direcţia ingineriei genetice. În Our Posthuman Future (2002), Francis Fukuyama evaluează, de pildă, implicaţiile revoluţiei biotehnologice: ne aflăm deja într-un „stadiu postuman al istoriei, în care par să se fi adeverit previziunile lui Huxley din Brave New World privind (re)producerea artificială sau reboot-area fiinţelor umane prin practici diverse de genul fertilizării in vitro, prin recurgerea la surogatele maternale, terapia hormonală, implanturi, sau prin consumul alimentelor modificate genetic. Erodarea barierelor care separă organicul de anorganic şi conturarea unor forme diferite de corporalitate postumană generează, într-adevăr, „anxietăţi legate de instabilitatea subiectului”, în special dată fiind perspectiva unor „trupuri şi identităţi diferite, hibride, şi potenţial monstruoase”, aşa cum afirmă Jenny Wolmark în eseul său din Edging Into the Future. Science Fiction and Contemporary Cultural Transformation (2002). Judith Halberstam şi Ira Livingston definesc, de asemenea, „condiţia postumană” ca etapă a serioasei destabilizări pe care o înregistrează coerenţa articulării trupului uman (Posthuman Bodies, 1995). Absorbţia într-o dimensiune simulată a existenţei prezintă pericolul unei complete amalgamări a virtualului şi realului, până la glisarea identităţii umane înspre ceea ce Katherine N. Hayles numeşte „modalitatea paratactică a fiinţării” („Postmodern Parataxis: Embodied Texts, Weightless Information”, 1990).

Într-o eră a tehno-biopoliticii, reconfigurarea „umanului” prin intermediul noilor tehnologii – hibridizare, clonare, sisteme reproductive alternative, medicină protetică etc. – permite, aşadar, abandonul euforic al vetustelor paradigme dihotomice (bios v. techne) şi detaşarea de ceea ce Elaine L. Graham denumeşte iluzia „igienei ontologice”, care menţinea graniţele aparent imuabile între natural şi artificial/artefactual, animat şi inanimat, uman şi non-uman (Representations of the Post/Human. Monsters, Aliens and Others in Popular Culture, 2004). Produse în laboratoarele genetice, etalate în instalaţiile bioartistice sau prefigurate în ficţiunile neo-gotice, organismele transgenice, denumite, în jargon ştiinţific, himere, evocă potenţialul fabulos al monştrilor de odinioară de a transgresa, sau chiar de a redefini, frontierele mai mult sau mai puţin convenţionale dintre specii, genuri şi regnuri. Potenţialul profund destabilizator al acestor bioartefacte hibride – cum ar fi symborg-ul lui Stelarc sau Edunia, plantimalul creat de Eduardo Kac prin transferul propriului său ADN în genomul unei petunii – evidenţiază contiguitatea şi nu demarcaţia dintre diverse formaţiuni biologice, tehnologice şi cibernetice. Noua teratologie trădează acelaşi amestec straniu-familiar de fascinaţie şi repulsie pe care îl generau şi monştrii tradiţionali, însă, spre deosebire de aceştia, noile forme de monstruozitate transgenică refuză încarcerarea într-un domeniu al abjecţiei sau în „exterioritatea constitutivă”, pentru a prelua conceptul lui Judith Butler (Bodies That Matter. On the Discursive Limits of ‘Sex’, 1993), a normativului corporal uman.

Într-adevăr, merită a fi consemnate mutaţiile de percepţie asupra corporalităţii monstruoase, de la ceea ce însemna deviaţia defectuoasă de la standardele de perfecţiune ale trupului uman până la proiecţiile utopice ale identităţii corporale postumane, în virtutea cărora transgresarea graniţelor uman-nonuman nu mai indică pericolul unei contagiuni sau contaminări poluante, ci, printr-o răsturnare de paradigmă, exaltarea implicită a infinitelor posibilităţi combinatorice. Cum altfel ar putea fi interpetată maniera celebratoare, marcată de încrederea ei în „promisiunile monştrilor”, prin care Donna Haraway articulează mitul cyborg-ului pe un trop al poluării, al confuziei deliberate şi savuroase dintre animal şi uman, organism şi mecanism, susţinând că aceasta poate atrage prăbuşirea altor dihotomii structurale similare (Simians, Cyborgs and Women. The Reinvention of Nature, 1991)? Pledând în favoarea unei lumi în care noţiunea de diferenţă, separaţie, sau disjuncţie devine insignifiantă, Haraway demonstrează că în „polis-ul tehnologic”, natura şi cultura nu se mai subsumează unei polarizări ierarhice. Mai mult, disocierea reproducerii heterosexuale de jouissance şi redefinirea plăcerii ca prerogativ al contactului interstiţial, liminal dintre trupuri şi aparaturile protetice, o determină pe Haraway să afirme că alianţa dintre organismul biologic şi mecanismul cybernetic poate genera forţe contestatare şi satisfacţii extatice incomensurabile. În ultimă instanţă, imaginarul articulat în jurul cyborg-ului dizolvă himera (!) identităţii unitare, autosuficiente, favorizând, în schimb, ideea unei identităţi multiple şi pliabile pe alteritate.

Într-o lume „postsexuală”, „postumană”, tehnicile corporale s-ar axa pe poluarea programatică a tuturor graniţelor, semnalând inutilitatea abjecţiei ca strategie de auto-definire a normativului corporal. În proiecţia utopică pe care Haraway o construieşte, monstruozitatea nu mai reprezintă o chestiune de non-apartenenţă la o specie sau alta, sau de apartenenţă simultană la mai multe specii: în virtutea pliabilităţii de care dă dovadă şi a multiplelor alianţe cu alte forme de instanţiere tehnologică, virală, sau biologică, corporalitatea postumană este deja marcată de „nelegitimitatea” considerată altădată a defini domeniul extrinsec al monstruozităţii. Dacă e să preluăm literalmente predicţia Derrideană conform căreia viitorul este „monstruos”, fiind întotdeauna anticipat de emergenţa unor specii monstruoase (Points… Interviews, 1974-1994, 1995), se prea poate ca noile forme de monstruozitate transgenică să destabilizeze şi să devină însuşi proiectul normativ al corporalităţii. De aici necesitatea de a oferi o ospitalitate necondiţionată monstruosului („the monstrous arrivant”), care locuieşte graniţa unei normalităţi provizorii şi mereu redefinibile. Se prea poate ca mai vechile încercări taxonomice de atenuare a potenţialului contagios al trupului monstruos să se fi erodat într-atât încât să permită acomodarea serială, parataxică a anormalităţii teratice în intima proximitate a umanului. Cu alte cuvinte, conform figuraţiilor contemporane, noii monştri transgen(er)ici reprezintă, pe axa corporalităţii, stadii tranziţionale care aglutinează fluid bios şi techne într-o proiecţie în egală măsură incitantă şi alarmantă a viitorului nostru postuman.

Nu este mai puţin adevărat, pe de cealaltă parte, că asistăm la o amplificare a angoaselor imaginarului „cyber-teratologic” care, conform unor analişti precum Rosi Braidotti, caracterizează postmodernitatea occidentală târzie (Metamorphoses. Towards a Materialist Theory of Becoming, 2003). „Teratologia cybernetică” e termenul umbrelă folosit de Braidotti pentru a descrie atât crearea deliberată de noi monştri prin tehnici chirurgicale sau bio-genetice, cât şi proliferarea involuntară, în era post-nucleară, a unor diformităţi corporale monstruoase, ca efecte ale toxicităţii şi poluării generalizate. Această sensibilitate post-nucleară poate fi motivul pentru care opere precum Einstein’s Monsters [Monştrii lui Einstein] (1987) de Martin Amis, sau The Year of the Flood [Anul potopului] (2009) de Margaret Atwood explorează, în maniera ficţiunii speculative, imaginarul neogotic contemporan, relevând eşecul proiectului teleologic de perfectare/normalizare a umanului şi proiectând lumi post-apocaliptice populate de creaturi mutante şi de o umanitate reziduală, condamnată să îşi contemple propria extincţie. În Einstein’s Monsters, Nota Autorului şi Introducerea, întitulată „Thinkability”, clarifică referentul colecţiei de povestiri: monştrii lui Einstein sunt arsenalele nucleare, create de oameni pentru a face posibil inimaginabilul, anihilarea în masă a umanităţii, ca moment al sublimului negativ, şi, deopotrivă, oamenii înşişi, creatorii monstruoşi ai unor creaturi monstruoase.

Implicită în acest diagnostic al creaţiei de tip ştiinţific ca un tip de procreere monstruoasă, care încătuşează creatorul şi creaţia sa într-o diadă auto-distructivă, este referinţa la monstrul lui Frankenstein, rezultatul aceleiaşi ambiţii supradimensionate de progres ştiinţific prin uzurparea puterii generaţionale a naturii. Dacă Frankenstein grefează, nominal, identitatea creaturii şi cea a creatorului său, ca jumătăţi antitetice ale aceleiaşi fiinţe, după cum afirmă Harold Bloom, monştrii lui Einstein sunt atât armele atomice, cât şi umanitatea infantilă care le-a zămislit iresponsabil. În timp ce trupul demonic căruia Frankenstein i-a insuflat viaţă era un trup hibrid, un conglomerat de fragmente somatice colectate din amfiteatre chirurgicale şi camere mortuare, o veritabilă comunitate de cadavre, moştenirea lui Einstein este un trup social aflat în autodisoluţie, afectat de epidemii precum mutaţiile genetice, debilizarea, aşa numita boală a timpului sau iluzia nemuririi. Acesta din urmă e cazul povestirii întitulate „The Immortals”, în care, în urma unei conflagraţii nucleare globale, naratorul îşi clamează cu amărăciune, în Tokyo-ul anului 2045, supravieţuirea alături de ultimii oameni spectrali, „de pulbere”. Martin Amis recurge aici la o interogare post-Frankensteiniană, de esenţă etică, a potenţialului teratogen al ştiinţei: dacă pentru Frankenstein, resuscitarea unui monstru a condus la moartea celor apropiaţi sieşi, naşterea bombelor ar putea garanta extincţia întregii umanităţi, inclusiv a copiilor „care nu se vor naşte vreodată, care aşteaptă la rând, în raze spectrale, până când timpul va lua sfârşit”.

Unicul cadru narativ în care viitorul distopic al umanităţii mai poate fi contemplat ca posibilitate este acela al basmului: povestirea „The Little Puppy That Could” marşează pe motivul metamorfozei mirelui animal, aici un căţelandru (ultimul inocent) care se supune unui rit de trecere, redobândind, pentru întreaga specie umană, maturitatea, prin gestul său eroic de a-şi salva comunitatea de ravagiile unui câine mutant gigant, venerat şi detestat, în egală măsură. Morfologia hibridă a câinelui coagulează trăsături naturale şi artificiale (blana excesiv de lucioasă pare confecţionată din rayon sau lurex); monstruozitatea sa ţine nu doar de dieta sa anormală (exclusiv antropofagă), ci şi de excesul său corporal: în loc de coadă, etalează un apendix care e practic un melanj anatomic canin, aviar şi reptilian. Sugestia e aceea a unei umanităţi degenerate care se autodevoră, precedentul literar evident fiind acela al trupului politic dihotomic din The Time Machine de H. G. Wells, unde hidoşii Morlocks îi canibalizează pe mai debilii Eloi. Dacă trupul câinelui incorporează ritualic alteritatea umană (aproximativ o jertfă pe săptămână), explodând noţiunea unui sine autonom, victimele sale umane prezintă aceeaşi destabilizare a graniţelor corporale care ar trebui să asigure consistenţa şi delimitarea fermă a identităţii: deformată genetic, corporalitatea monstruoasă a sătenilor traversează frontierele dintre genul uman şi cel animal (frecvente sunt cazurile bărbaţilor cu cioc sau femeilor înaripate, ale creaturilor cu blană, cu carapace sau cu trupuri alunecoase) sau acelea dintre genuri (femei masculinizate şi bărbaţi emasculaţi), toate formele de viaţă fiind practic încarcerate într-un haos al mutabilităţii morfice.

În perioada conflagraţiei post-nucleare, în post-istorie, cu alte cuvinte, situaţia planetară este aceea de liminalitate, toate morfologiile fiind suspendate într-o stare de dezordine inter-categorială, prinse, cum ar spune Victor Turner, „betwixt and between”: în absenţa „poliţiştilor genetici”, care reuşeau odată să menţină graniţele fixe dintre specii, lumea formelor vii şi-a pierdut „identitatea esenţială”, după cum afirmă unul dintre personaje, deliciul său fiind acela al poluării tuturor limitelor generice, iar hibridizarea devenind principiul creator prin excelenţă al unei naturi dezlănţuite, care produce, printre altele: plante sangvinare, „hiene multipede” sau „hiperviermi dubluetajaţi”, „creaturi şchiopătânde şi fluturânde printre straniile crevase dintre vechile regate, jumătate faună şi jumătate floră, jumătate insectă şi jumătate reptilă, jumătate pasăre şi jumătate peşte. […] Multe fiinţe umane erau, de asemenea, uşor debusolate când se trezeau călătorind în reversul făgaşului evoluţionar – sau, mai rău, luând-o pieziş, înspre zona neexplorată încă a umilinţei de a avea membrane palmare şi guşă, sau copite şi cioc”.

Mesageri ai pericolului nondiferenţierii, monştrii colonizează graniţa a ceea ce Mary Douglas numeşte amorful „interstiţial” (Purity and Danger: An Analysis of Concepts of Pollution and Taboo, 1966) sau ceea ce Victor Turner stipulează a fi abisul „liminal” care separă structurile fixe (The Forest of Symbols. Aspects of Ndembu Ritual, 1967). În concepţia ambilor antropologi britanici, liminalitatea, implicită atât în fazele intermediare ale riturilor de trecere, cât şi în indeterminarea corporală a hibridului monstruos, favorizează reflexia şi determină o experienţă transformatoare care conduce la decriptarea critică a elementelor incongruente aflate în juxtapunere drept factori constitutivi, relaţionaţi, ai identităţii de sine, atât la nivel individual, cât şi la nivel comunitar. Victoria rituală a căţelandrului asupra câinelui monstruos ajută comunitatea să îşi precipite ieşirea din stadiul prelungit al indeterminării şi îi facilitează eliberarea de confuzia structurală care a marcat-o până acum la nivel morfologic. Astfel, transformarea căţelandrului într-un erou care scrutează, la finele naraţiunii, orizontul alături de iubita sa, Andromeda, generează promisiunea, ce-i drept, fabuloasă, dar în deplin acord cu modalitatea fantezistă a basmului, că monştrii lui Einstein pot fi, în ultimă instanţă, domesticiţi. Cu singura menţiune, însă, că în povestirea lui Amis, monstruozitatea, percepută în mod tradiţional a constitui oximoronica „măsură a umanului” (John Block Friedman, The Monstrous Races in Medieval Art and Thought, 1981), rămâne intim incorporată în umanitate: în pofida metamorfozei sale, bestialitatea reziduală a eroului este incontestabilă, progeniturile sale prezumptiv re-umanizate urmând să populeze Tera alături de pletora de hibrizi creată de abuzurile ştiinţei.

În Telepresence and Bio Art: Networking Humans, Rabbits and Robots, Eduardo Kac, apologet şi practician al bioartei, susţine că „tangibila şi simbolica coexistenţă a umanului şi transgenicului indică evoluţia în noi direcţii a speciilor, inclusiv a celei umane, dramatizând nevoia de a dezvolta urgent noi modele de înţelegere a acestor schimbări, din moment ce clonele, organismele transgenice şi himerele pun sub semnul întrebării însăşi noţiunea de diferenţă” (2005). Conceput ca o continuare a precedentei sale biodistopii din 2003, Oryx and Crake, romanul The Year of the Flood, publicat de către Margaret Atwood in 2009, contribuie, alături de alte ficţiuni neogotice, precum Never Let Me Go (2005) de Kazuo Ishiguro sau The Stone Gods (2007) de Jeanette Winterson, la critica potenţialului biotehnologiei de a altera, până la irecognoscibilitate, identitatea lumii în care trăim. În ambele romane, Atwood se raportează parodic la iepurele transgenic popularizat de către Eduardo Kac – aşa-numitul GFP Bunny, sau Alba, căruia i-a fost implantată gena verde fluorescentă provenind de la un tip de meduză – pentru a interoga fundamentele etice ale noii teratologii, care practic pulverizează ideea impenetrabilităţii şi sanctităţii graniţelor dintre specii. În Oryx and Crake, transferul în actualitate al jocului online denumit Extinctathon îi permite lui Crake, genograf şi biotehnician, să suprime viral aproape întreaga umanitate, înlocuind-o cu o nouă rasă de umanoizi, the Crakers, ierbivori poliandri ai căror trupuri iradiază luminiscenţe verzulii. În The Year of the Flood, pandemia virală (declanşată de pastila hipererotizantă BlyssPluss) e explicitată prin prisma cvasi-biblică a unui al doilea Potop, Sec, de această dată, care tinde să suprime exclusiv populaţia umană a unei lumi deja infestate de creaturi teratice, hibridizate excesiv şi alcătuind un veritabil bestiar Boschian. Alături de iepurii verzi luminoşi, apar, mai întâi în laboratoarele geneticienilor corporatişti CorpSeCorps, apoi proliferând incontrolabil, noi specii mixte de plante („chickenpeas”, „beananas”, „polyberries”) sau animale polimorfe, precum raconşii („rakunks”, hibrizi între ratoni şi sconcşi), leumieii („liobams”, lei literalmente combinaţi cu mieii), porcoanele („pigoons”, porci cu implanturi de creier uman şi trupuri serios augmentate pentru a putea incorpora organele duplicate la infinit pentru a putea apoi fi transplantate), oile multicolore denumite „Mo’hairs”, sau omidele kudzu cu figuri antropomorfizate etc.

„Şi noi suntem transgenici”, mai afirmă acelaşi Eduardo Kac, în studiul citat anterior, „însă înainte de a decide că orice e transgenic e automat şi monstruos, oamenii ar trebui să privească înlăuntrul lor şi să se împace cu propria lor monstruozitate, i.e. cu propria lor condiţie transgenică”. Aceasta este şi concluzia implicită a proiecţiei de tip speculativ pe care Atwood o operează în direcţia viitorului, sau mai degrabă, prezentului nostru postuman. Amprenta virală asupra ADN-ului uman, coabitarea cu microorganismele care ne colonizează mai mult sau mai puţin pasager, transferul celulelor stem umane în corpul altor specii şi preluarea organelor multiplicate astfel până la infinit, consumul altor organisme, modificate sau nu genetic, care poate merge până la canibalizare (în infamii SecretBurgers), translarea înspre comportamente şi morfologii animale ca strategii de supravieţuire pe un tărâm din ce în ce mai pustiit (vezi furzoot-ul, costumul aviar-bestial prin care Toby evadează în anonimat, sau solzii reptilieni purtaţi ca o peliculă protectoare de sirenele dansatoare de la clubul Scales and Tails), noile tehnologii accesibile tuturor (implanturi, proteze, criogenie, rejuvenare), toate acestea confirmă ipoteza unei transvalorizări înregistrate de corporalitatea monstruoasă, de la marginalizarea sa ca defectuoasă abatere de la ceea ce este regulat, integral, pur sau normativ, până la predicţiile utopice sau distopice în care poluarea transgenică, transgresarea graniţelor, denaturalizarea sau hibridizarea devin tropi emblematici pentru viitorul postuman al umanităţii însăşi.

/

Carmen-Veronica Borbély

foto: transhumanism.gr

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de