(Aproape o) poveste cu detectivi @ Mark Haddon

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Prozatori Britanici

Etichete: , , ,

(Aproape o) poveste cu detectivi @ Mark Haddon

Publicat în March 07, 2011 , o comentarii

Moto:

Gregory: „Mai este vreun lucru asupra căruia doreşti să-mi atragi atenţia?”

Holmes: „Întâmplarea ciudată cu câinele la miezul nopţii.”

Gregory: „Câinele nu a făcut nimic la miezul nopţii.”

Holmes: „Tocmai asta-i întâmplarea ciudată.”

/

Cum altfel se încep poveştile cu sau despre detectivi dacă nu avându-l în minte pe Sherlock Holmes, prolificul personaj al nuvelelor lui Arthur Conan Doyle? Romanul cel mai cunoscut al lui Mark Haddon transformă această replică şi imaginea unui câine cu o furcă înfiptă în el – imagine de la care, conform lui Haddon, a pornit tot romanul („Avea ochii închişi. Arăta de parcă ar fi alergat pe o parte, aşa cum aleargă câinii când visează că gonesc după o pisică. Dar câinele nu alerga şi nici nu dormea. Câinele era mort. Din câine ieşea o furcă de grădină.”) – în obiectul investigaţiei tânărului Christopher, personajul central din „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”. Nu întâmplător Christopher însuşi este un fan al povestirilor cu Sherlock Holmes şi pasajul citat, mai mult decât indiciu în nuvela „Fir-de-Argint” (parte din colecţia „Memoriile lui Sherlock Holmes”), este un element-cheie şi în romanul de faţă: câinele nu scoate niciun zgomot pentru că nu apare niciun străin prin preajmă în noaptea respectivă.

Romanul distins cu nu mai puţin de 17 premii literare (între care Whitbread Book of the Year Award şi Commonwealth Writers’ Prize) atrage atenţia prin stilul neobişnuit de simplu al scriiturii, naraţiunea fiind pusă în seama lui Christopher (un băieţel care deţine ceea ce Ian McEwan numeşte „o minte disociată emoţional”), micul nostru detectiv. S-a menţionat adeseori faptul că personajul principal suferă de autism (mai precis de sindromul Asperger), dar o asemenea caracterizare lipseşte cu desăvârşire din text, miza fiind faptul că însuşi Christopher îţi spune tot ceea ce ai nevoie să ştii pentru a înţelege şi a putea contribui la rezolvarea misterului. Piesele de puzzle pe care le descoperi citind romanul sunt poate doar jumătate la număr dintre toate cele ce alcătuiesc jocul, iar restul trebuie ghicite sau intuite de către cititor. De aici şi numărul de detectivi implicaţi în povestea noastră, ce – aidoma personajului – nu se vor da bătuţi, în ciuda obstacolelor sau interdicţiilor întâmpinate. “Nu este vorba despre tine [autorul]. Nimeni nu vrea să ştie cât de deştept eşti tu. Aidoma copiilor, adulţii au nevoie să fie distraţi. Chiar şi cei care citesc pentru a deveni oameni mai buni ar prefera să se bucure în timp ce fac asta. Ei nu vor o incursiune în mintea ta, oricât de palpitantă ar fi. Ci vor o incursiune în propria lor minte.[1] afirma Haddon într-un interviu pentru The Guardian.

Astfel, multiplele referinţe intertextuale fiind sublimate (excepţie făcând cea spre Sherlock Holmes), cititorul are de parcurs un drum mult mai puţin întortocheat, iar gratuitatea descrierilor de genul „O carte pe care nu o poţi lăsa din mână!” se estompează simţitor. Totuşi, „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” nu se transformă în lectura facilă şi nememorabilă a cărţilor destinate sălilor de aşteptare sau lecturii pe parcursul unui drum mai lung. Situat la graniţa între literatura pentru adolescenţi şi cea pentru adulţi (Mark Haddon îşi vedea cititorii aparţinând doar sferei din urmă, dar politica de marketing a editurii a „cosmetizat” volumul, publicându-l cu două coperte pentru a-l face atractiv atât tinerilor, cât şi publicului adult), romanul nu are ca subiect lumea unui băiat ce suferă de o dizabilitate, ci chiar lumea noastră şi eşecul pe care îl suferim în fiecare moment la interacţiunea cu ceilalţi. Atât de puţin ne desparte (vezi strada pe care locuieşte Christopher şi uşile în spatele cărora se ascund necunoscuţi, pe care acesta începe să-i cunoască abia în momentul în care porneşte investigaţia despre ucigaşul câinelui doamnei Shears) şi cu toate acestea alegem să etichetăm în necunoştinţă de cauză – cartea de faţă şi predispoziţia promovării acesteia drept o carte despre sindromul Asperger (Mark Haddon a sesizat în mai multe interviuri cât de deplasată i s-a părut această menţionare tocmai pe coperta romanului) stă ea însăşi drept mărturia acestei atitudini. „E un roman al cărui personaj principal se auto-caracterizează ca „un matematician cu câteva probleme de comportament. (…) e un roman despre diferenţă, despre a fi un outsider, despre lumea văzută într-o manieră surprinzătoare şi revelatoare. Pe cât este un roman despre Christopher, tot pe atât este un roman despre noi.[2] scria Haddon pe website-ul său. Spre sfârşitul romanului, Christopher reuşeşte ceea ce oamenii „normali” din jurul său nu pot: rezolvă misterul morţii lui Wellington (trecând drept un bun ucenic al eroului său, Holmes), în căutarea mamei sale trece printr-o călătorie extrem de dificilă din cauza abundenţei de necunoscuţi şi lucruri noi ce-l întâmpină la Londra, ia cu notă maximă examenul de matematică pentru care se pregătise şi – poate cea mai importantă realizare – termină de scris un roman. Dacă restul personajelor continuă să se lupte cu situaţiile din care nu găsesc vreo cale de scăpare, de la Christopher primim chiar romanul său, cu un sfârşit cât se poate de satisfăcător pentru protagonistul său. Privind premisele acestui demers, finalitatea părea aproape imposibilă: sigurul lucru pe care personajul din „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii” nu-l poate face e acela de a se pune în locul altora şi a îi înţelege, iar aceasta e tocmai ceea ce se cere unui scriitor – pentru a putea anticipa cerinţele segmentului de cititori cărora se adresează şi a îşi putea auto-evalua lucrarea din perspectiva lor. Într-un alt interviu, Mark Haddon remarcă: „Avem de-a face cu un narator care pare a fi groaznic de puţin dotat pentru scrierea unei cărţi – nu înţelege metaforele [le vede ca pe nişte minciuni, încercând să-şi închipuie imaginile respective, dar înţelege şi apreciază comparaţiile ca având un sens mai apropiat realităţii], nu înţelege sentimentele altor oameni, ratează imaginea de ansamblu, dar tocmai toate acestea îl fac deosebit de potrivit pentru nararea unei cărţi.[3]

Un personaj pe care nu l-ai putea înţelege dacă l-ai întâlni în viaţa reală, dar care, prin intermediul „romanu[lui său] poliţist”, ne deschide o nouă perspectivă: „numerele prime sunt ca viaţa. Sunt foarte logice, dar nu poţi niciodată să le determini regulile, chiar dacă ţi-ai petrece tot timpul gândindu-te la ele.” Pasiunea pentru lucrurile logice sau organizate culminează cu un sistem foarte bine aranjat în care maşinile roşii la rând sunt semnele unei zile bune, iar maşinile galbene ale unei zile… negre. Christopher numeşte această nu foarte logică distribuire o „[cale] de aranjare a lucrurilor într-o ordine frumoasă. Şi de-aia am Zile Bune şi Zile Negre. Şi i-am spus că unii oameni care lucrează într-un birou ies din casă dimineaţa şi văd cum cerul e senin şi asta-i face fericiţi sau văd că plouă şi asta-i întristează, dar singura diferenţă e dată de vreme, iar dacă ei lucrează într-un birou, vremea nu are nimic de-a face cu faptul că ei au o zi bună sau o zi proastă.

Lăsând deoparte felul arbitrar, dar sistematizat, în care ne alegem dispoziţia în fiecare zi, ceea ce îl deosebeşte pe Christopher (şi ceea ce îmi pare una dintre cele mai importante realizări ale romanului lui Haddon) de restul oamenilor, este nevoia sa continuă de a percepe lucrurile imediate cu cât mai mare acurateţe şi de a se concentra asupra fiecărui detaliu. O viaţă aparent atât de constrânsă de lipsa înţelegerii celorlalţi, dar care, din perspectiva naratorului, pare alcătuită dintr-un număr infinit de lucruri şi posibilităţi dintre care poate alege. Dacă restul lumii îşi doreşte să meargă în vacanţă pentru a vedea lucruri noi, Christopher afirmă: “Eu cred că sunt atâtea lucruri într-o casă încât ţi-ar lua ani întregi să te gândeşti la ele cum se cuvine.” sau “Şi alţi oameni au imagini în minte. Dar acestea sunt diferite, fiindcă imaginile din mintea mea sunt imagini ale unor lucruri întâmplate cu adevărat. Alţi oameni au în minte imagini ale unor lucruri care nu sunt reale şi nu s-au întâmplat.” Pentru oricare dintre noi pare extrem de dificil a ne imagina (iată, până şi acesta ar fi un exerciţiu de imaginaţie ce ar proiecta ceva ce nu se întâmplă cu adevărat) cum ar fi să ne putem gândi doar la lucrurile întâmplate şi trăite. Memoria logică şi fotografică (dar care nu reuşeşte să filtreze informaţiile primite din exterior) a personajului, intersectată cu modul diferit în care priveşte lumea exterioară (ceea ce este, de fapt, tocmai lucrul care-l face atât de fascinant, iar Haddon are o bine-cunoscută înclinaţie spre orice scapă chenarelor ce ar delimita zona “normalului”, tratând diferite astfel de “abateri” atât în cariera sa de prozator – George, personajul principal din “Pata cu bucluc” este ipohondru – cât şi în cea de scenarist, filmul “Coming Down the Mountain” din 2007 prezentând cazul a doi fraţi, dintre care unul suferă de sindromul Down) şi experienţele prin care trece, îl ajută până la urmă să îşi recreeze ordinea interioară în “lumea dezordonată, ilogică şi emoţional-iraţională a oamenilor presupus normali ce-l înconjoară[4] remarcă Garan Holcombe. Mark Haddon asociază interesul său pentru demontarea şi analiza mecanismelor minţii umane unei pasiuni (poate) mai comune: “E ca şi cum ai fi interesat de maşini; îţi cam place când ceva e în neregulă şi trebuie să ridici capota.[5] Folosindu-se de limbajul cât mai simplu şi de… ştersături (“Cea mai mare parte a muncii mele constă în ştersături, iar ştersăturile sunt secretul scrisului.[6]), autorul calculează formula – mai mult sau mai puţin matematică – perfectă pentru a-şi atrage cititorii spre o aventură înţesată cu numere prime, culori de bună- sau rea-dispoziţie, şi care-o să vă ofere drept anexă această problemă: “Demonstraţi următoarea afirmaţie: Un triunghi ale cărui laturi pot fi scrise sub forma n2+1, n2-1 şi 2n (unde n > 1) este un triunghi dreptunghic.

Ca o mică ultimă remarcă/ recomandare (pe care am primit-o şi eu la rândul meu, aşa încât mă simt responsabilă să o ofer mai departe): dacă v-a plăcut „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii”, nu rataţi vizionarea filmului de desene animate “Mary and Max” (2009), regizat de Adam Elliot, un alt pasionat într-ale ciudăţeniilor minţii umane. Nu e britanic, ci australian, dar cred că o să vă placă.

Mirela Dimitriu


[1] http://www.guardian.co.uk/books/2004/apr/11/booksforchildrenandteenagers.features3

[2] http://www.markhaddon.com/aspergers-and-autism

[3] http://www.powells.com/authors/haddon.html

[4] http://www.contemporarywriters.com/authors/?p=auth3E38026813f8c194E5NnW1CF3087

[5] http://www.timesonline.co.uk/tol/life_and_style/health/features/article647138.ece

[6] http://www.guardian.co.uk/books/2004/apr/11/booksforchildrenandteenagers.features3

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de