Caius Dobrescu – Minoic [fragment]

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Proza-antologie

Etichete: , , , , ,

Caius Dobrescu – Minoic [fragment]

Publicat în March 17, 2011 , o comentarii

(Acest fragment este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

Shebango este un oraş american imaginar. Acolo aterizează Nicu, poet marginal şi redactor la o revistă dedicată animalelor de companie. Ar trebui să-l întîlnească acolo pe prietenul său Dinu, devenit custodele memoriei lui Tidid Diomed Caraiani, un guru academic de reputaţie internaţională, al cărui trecut românesc a devenit, după moartea sa, subiectul unor aprinse controverse. Numai că Dinu nu este de găsit nicăieri. Deşi îi expediază mesaje ciudate într-un alfabet “minoic” inventat de ei în studenţie. Bîjbîind printr-o Americă pe care cu greu o înţelege, Nicu se lasă prins într-o intrigă detectivistică ale cărei fire se ţes nu doar între pasiunile şi interesele Estului şi Vestului, ci şi între momente dintre cele mai violente şi confuze ale istoriei româneşti (fermentaţiile legionare, lagărele anilor ’50, semi-Dezgheţul şi cu-totul-Reîngheţul etc.). Surprizele se ţin lanţ, personale, naţionale sau globale…

/

CAPITOLUL III (Fragment)

[…]

În acel moment, Nicu realiză, cu un tremurat al şirei spinării pe care se grăbi să-l ia drept un fel de climax, aproape un orgasm al lucidităţii, că se pusese orbeşte într-o situaţie despre care nu ştia nimic, pe care nu o controla în nici un fel, de nici o culoare. Cum să se arunce aşa, cu capul, înainte, cum să sară pur şi simplu în gol, la chemarea unui prieten pe care nu-l mai văzuse de două decenii, al cărui chip, în amintirea lui, aproape că devenise o pată neclară? Iar acum, acest prieten fără chip îi cerea în continuare un devotament absolut, o supunere oarbă. Cum se putea achita de tot ce-i cerea el, fără să pună întrebări, fără să ceară explicaţii? În plus, era normal să-i pretinzi cuiva să-şi amintească pe dată, cît ai bate din palme, jocuri şi nebunii de-acum douăzeci de ani? Practic, dintr-o altă viaţă. De pe altă planetă. Documentele pe care le lăsase risipite pe parchetul lucind ca sticla al camerei lui arătau că Dinu se exersase, în tot acest timp, în cele două forme de scriere. Dar el putea să facă asta liniştit, n-avea familie, copii. Şi, în plus, trăia într-o ţară liberă şi prosperă.

Aflase despre plecarea atît de aventuroasă a lui Dinu, prin Istanbul, strecurat în cala unui vas, de la securistul care venise să-l caute şi să-i pună întrebări la şcoala lui de la Călăraşi. Evident că se speriase îngrozitor şi, de cum ajunsese acasă, pusese pe foc toate foile pe care le mai ţinea ca amintire a jocurilor lor din studenţie. Evident că încercase să-şi şteargă chiar şi din memorie faptul că, la un moment dat, ei doi inventaseră alfabete secrete. Mai ales în acea epocă, în care tocmai se declanşase campania naţională înregistrării şi supravegherii tuturor maşinilor de scris, o asemenea descoperire l-ar fi afundat cum nu se poate mai rău în rahat. Nici cu Foxi nu îndrăznise să vorbească despre asta. Da, chiar dacă acum, sub masă, unde se ferea de lanterna poliţiei, îi şoptea în microfon că si-gur îi spusese, că era im-po-si-bil să nu-i fi spus. Minţea. De fapt, nu îndrăznise să-i sufle o vorbă.

Rememorarea acelei zile, cînd fusese căutat de Securitate, sări, deodată, în cu totul alt punct. La retrăirea spaimei că ar putea exista cineva care să fi ştiut de jocul lor. Oare, se gîndea disperat, Dinu nu le spusese chiar nimic prietenilor lui mari intelectuali de subterană? Acei asceţi misterioşi ai spiritului, totuşi surprinzător de pricepuţi la tocăniţe, musacale, degustări de brumărel, din cîte povestea însuşi Dinu despre orele lor clandestine de greacă clasică sau bizantină. Dacă, în vreun fel sau altul, cuvintele „cod secret” ajungeau la urechile securiştilor, în relaţie cu numele lui Dinu şi al prietenului său Nicu, era evident că… Amintirea, care-l orbea cu claritatea ei, a acelei spaime îndepărtate îi evocă deodată perplexitatea resimţită cu zece-douăsprezece ore mai devreme, cînd O’Hare i-o trîntise vrede-n faţă, de la bun început:

„Înţeleg că vă veţi ocupa, împreună cu profesorul Dima, de o hermeneutics al retoric comunist… Mi-a explicat idee vostru că exista mesaj cifrat în discursurile ofichale… Mi-a spus cum a început interes la voi pentru mesajuri secret… de cînd eraţi students şi inventats… asta… codes and alphabets… E foarte original. Şi foarte, cum să spun?, funny. Tot Comisie s-a distrat kind ai auzit project…”

Adică, rămase Nicu preplex, Dinu îi scria acum, din două-n două rînduri, că „e o chestiune de viaţă şi de moarte”, că e în joc viitorul umanităţii, că era nevoie de ascultare şi supunere absolute, că totul trebuia ţinut în cel mai mare secret, toate mesajele distruse, toate urmele contactelor lor îndepărtate, iar el, mai înainte, bătuse toba pe la toţi despre secretele lor. Ceva părea, aici, să nu funcţioneze. Sau poate – se gîndea, auzindu-i de la celălalt capăt al lumii pe Cipi şi Ducu cum intră hîrjonindu-se în bucătărie şi cum îşi trag, tîrşîindu-le, scaunele – sau poate că era un semn? Ce ştia, de fapt, O’Hare? În indicaţiile cifrate pe care le primise, directorul centrului era pomenit, dar la un mod neutru, din care nu puteai deduce dacă omul era sau nu implicat în jocul lui Dinu.

„Dacă m-a lămurit? Nu m-a lămurit cu nimic. M-am dus bou şi-am venit vacă. M-am lăsat plăcălit. Zău. Ştii, are un ton al vocii foarte plăcut, foarte sigur pe el, şi formulează orice banalitate… să spunem: „Dă-mi, te rog, solniţa’’ sau ,,Scuză-mă o secundă, mă duc şi eu să mă piş”… cu un aer, aşa, de… cum să-i spun? De precizie ştiinţifică. Da’ de fapt, m-a lăsat în aer.”

„Nu se poate! Ceva tot trebuie să-ţi fi spus. De exemplu, care-i situaţia cu bursa…”

„Păi, cu asta a şi-nceput, de cum ne-am aşezat confortabil la masă. Şi-a despăturit tacticos şervetu’, l-a scuturat pe la nasu’ meu, şi-a băgat pe urmă un colţ, uite-aşa, pe la guleru’ cămăşii, ca la bebeluşi, mă rog, aşa făceau toţi prin juru’ nostru, şi mi-a spus, într-o română limpede şi frumos curgătoare de-ţi dădeau lacrimile, că, domnule, dragă Nicky, toate bune şi frumoase, da’ povestea cu banii e-ncurcată rău.”

„Cum adică? Ce să fie încurcat? N-ai primit invitaţia, semnată chiar de el? Nu spuneau acolo că-ţi pun la dispoziţie resursele Centrului, că poţi să beneficiezi de facilităţile de cazare ale universităţii, la preţuri preferenţiale… Ce să mai fie de discutat?”

„Bravo, îmi place. Gîndeşti exact ca mine. Dacă tu ai fi fost în locu’ lu’ O’Hare, rezolvam imediat. Numai că de unde stă el lumea se vede altfel. Vezi tu, mi-a atras atenţia că nu întîmplător nu se specifică acolo nici o sumă şi că tocmai în acest punct ar mai fi erau de luat nişte decizii administrative…”

„Bine, da’ nu puteau să le ia înainte să fi ajuns tu acolo?”

„Ba puteau, da’ el susţine că dosaru’ meu e la Dinu, că Dinu ar fi trebuit să mai completeze nu ştiu ce în el, un fel de declaraţie de asumare a responsabilităţii. Spune că s-a interesat la secretariatu’ fundaţiei respective şi Dinu n-a dus încă actele acolo. Iar cu Dinu e o problemă. Mi-a comunicat, aparent calm, că amicul meu are prostul obicei să dispară uneori ca măgaru-n ceaţă. De un timp, iar nu ştie de unde să-l ia. S-a scăpat puţin şi mi-a spus pe un ton cam iritat că tocmai din acest motiv el trebuie să-l suplinească pe Dinu. Da’ să vezi cum a devenit chetiunea: chiar în timpu’ mesii au apărut informaţii suplimentare. Din plicu’ ăla cu numele lu’ O’Hare pe el, pe care l-am găsit în…”

„Şi de ce trebuia să-ţi lase ţie plicu’? Nu putea să i-l dea direct? Nu putea să-i telefoneze?”

„Mă rog… O’Hare a fost plecat. S-a-ntors, practic, ieri. Cînd l-a sunat nevastă-sa acasă, ca să-i spună că m-au prins gardienii bibliotecii, el tocmai venise de la aeroport. Zice c-a fost într-un turneu prin fosta Iugoslavie. Ştii cum se plimbă ăştia. Îi doare-n pix, măi, mamă. Azi aci, mîine-n Focşani.”

„Ce gardieni te-au prins? Ai înnebunit? Nu mi-ai spus nimic de asta!”

„Hei, în şoaptă. Nu striga aşa, că-mi spargi timpanu’. Cred că te-aud ăştia din stradă, dac-or mai fi pe-acolo. N-a fost nimic grav. O ne-nţelegere, o îţi spun eu cînd ajung acasă. Nu asta-i problema. Problema e: ce mă fac eu dacă O’Hare nu-mi rezolvă situaţia? Am încercat să zîmbesc, să mă fac că nu e nici o problemă, da-mi cam tremurau mîinile. Senviciu’ ăla pe care-ncercam să-l mănînc cu furculiţa şi cuţitu’ parcă-mi tot sărea prin farfurie. Îmi rînjea, scotea la mine limba lui de prosciuto, fină şi afumată.”

„Mîncai un senvici… cu furculiţa?”

„Şi cu cuţitu’. Aşa se mănîncă în societatea post-industrială, habar n-ai tu. Au luptat şi-au progresat. Şi, în plus, mi-au pus şi nişte jumătăţi de boabe de strugure peste şunca aia. Îţi dai seama ce scîrbos? Mă rog, nu era rău la gust, da’ ideea însăşi, că mănînci un senvici cu struguri. E ceva bolnav. Ştii ce mă enerva cel mai tare? Că nu mai puteam să mă exprim. În prima jumătate de oră, în birou’ lui, a fost OK. Da’ pe urmă, cînd am ajuns la club, la Quadrangle ăla al lor… Auzi şi tu nume!… Cred că înseamnă „pătrat”… Mă rog, square e pătrat, ca în „capete pătrate”, da’ pînă la urmă şi quadrangle tot aia e… Bun, poate dreptunghi e mai corect. Da-ţi spuneam, cînd am ajuns acolo, după ce ne-am aşezat şi-a apărut, nu ştiu, chelneru’ ăla… Era drept ca bradu’, elegant, respectuos, cu un papion de catifea roşie, că dacă erai la noi ai fi jurat că l-a jumulit de pe banchetele CFR de la clasa-ntîi… Şi deodată parcă mi s-a legat limba. Zău. Nu-mi mai găseam cuvintele, vorbeam aşa, aiurea, scoteam un fel de bolboroseală, ininteligibilă chiar şi pentru mine…”

„Tati dragă, nu te mai agita degeaba. Aşa e la toţi oamenii. Niciodată nu poţi să spui că ştii pur şi simplu o limbă. E o chestie de fluctuaţie a capacităţii de concentrare. S-a-ntîmplat ceva care să-ţi fi schimbat brusc starea?”

„Eu ştiu? Poate cînd a apărut din senin gagica aia…”

„Ce gagică?”

„Una, Heidi. Ceva prietenă de-a lu’ ăsta… Colegă, mă rog.”

„Mai eşti sub masă?”

„N-ai auzit ce ţi-am zis?”

„Şi ce face tipa asta?”

„Ai să rîzi. E Caraiani Distinguished Professor. Pricepi? Asta o face mare sculă, presupun, la Centru’ ăsta de studii pravoslavnice, sau cum îi spune. Îi vine un fel de moştenitoare intelectuală Mult-Regretatului.”

„Păi nu e Dinu? Nu e Dinu moştenitoru’ intelectual al lu’ Caraiani?”

„Uite că nu e. Adică, nu ştiu ce să spun. Dinu are custodia camerei lui memoriale, de la biblioteca Bearenstein. Probabil Caraiani, ca omu’ gospodar, şi-o fi-mpărţit moştenirea. Ştii Sarea-n bucate. Oricum, îţi povesteam cum m-am blocat. Da, ai dreptate, nu era bietu’ chelner de vină, ci aia, pupăza din tei. O tîmpită. Nu, să nu-i iei apărarea, să nu-ncepi iar cu cine ştie ce aiureli feministe. Tu ştii, măi, mamă, ce agresiv-a fost? Pe cuvînt, mi-a făcut rău, mi-a stat mîncarea-n gît. Cred că-i sărită de pe şină. Bine de tot.”

[…]

Caius Dobrescu

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de