Concursul ”Omoară-l tu pe Ion!” – eseul câștigător

De . Categorii: Doar online, Eseuri/Studii, Stiri

Etichete: , , , , , , ,

Concursul ”Omoară-l tu pe Ion!” – eseul câștigător

Publicat în March 24, 2011 , o comentarii

Iată că anunțăm cine a câștigat concursul ”Omoară-l tu pe Ion!. După citirea lucrărilor înscrise în concurs, redacția revistei Echinox a ajuns la concluzia că singurul text care respectă criteriile cerute, dovedind în același timp atât atitudine critică, cât și argumente și originalitate este eseul semnat de Bianca Oltean, elevă a Colegiului Național ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, clasa a XI-a D. O felicităm, publicăm mai jos lucrarea cu care ea a intrat în concurs și, după ce ne va răspunde la mailul de felicitare și ne va da adresa, îi vom trimite multele cărți pe care le-a câștigat, titluri ale editurilor Art, Polirom, Cartea Românească, Tracus Arte și Casa de pariuri literare.

Dorim să mulțumim tuturor celor care au mediatizat concursul nostru, atât neoficial, cât și partenerilor media Bookblog, Bookiseală, Welcome2Cluj și subcluj.ro.

/

/

Iată și eseul Biancăi Oltean:

/

Precum putem înţelege însemnătatea unei capodopere în istoria epocală a literaturii, putem ovaţiona raportarea opurilor literare la perioada de dezvoltare a literaturii de apartenenţă – iar istoria literară ne învaţă că pentru fiecare veac zenitul este conturat de diferite percepte şi concepte operaţionale, care, în deplinătatea lor înglobează realitatea subiectivă a autorului.

Valoarea incomensurabilă atribuită unei opere este menită să sfideze graniţele trasate de literatura anterioară sau de literatura căreia îi revine; tocmai de aceea opera respectivă îşi merită titulatura de capodoperă – un masterpiece care devuează toate scrierile de până atunci.

Putem numi romanul Ion al lui Liviu Rebreanu o capodoperă, conform unei axiome a cercetării critice, sau avem nevoie să îi demonstrăm valoarea pornind de la cel mai retrograd punct?

Firesc este a ne întreba și a adulmeca urmele lăsate de această operă în literatura noastră, iar polemizarea romanului Ion porneşte de la susceptibilitatea faţă de opera care ne-a fost prezentată spre o pătrundere mai degrabă în sensul ei idealizat, decât în cazualitatea ei propriu-zisă.

Nota bene: vom trece sub judice cele mai nebuloase detalii şi nu ne vom sfii a cerceta fisurile romanului.

Primo, vom avea în vedere condiţiile literare, culturale şi sociale în care vede zorii zilei romanul Ion, publicat în anul 1920 de Liviu Rebreanu, roman cu puternice accente naţionale.

Pe când Liviu Rebreanu cunoaşte experienţa debutantului – a cărui scrieri, povestiri şi nuvele îşi găsesc locşorul în paginile revistelor literare precum Luceafărul, Convorbiri critice şi Librăria naţională –, istoria literaturii noastre – deja fundată pentru o continuă dezvoltare – are la cunoştinţă perindarea şi metamorfoza romanului cu specific naţional. Încă de la romanul subscris de Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi (1862), literatura noastră preconizează ambianţe din ce în ce mai nuanţate ale societăţii româneşti. Pentru notorietatea vremii de la începutul veacului al XX-lea, îl identificăm pe Slavici, a cărui frescă socială Mara este succedată de Arhanghelii – roman al vieţii ardeleneşti – semnat Ion Agârbiceanu. Având în vedere întregul spectru literar al romancierilor premergători lui L. Rebreanu, acesta nu face decât să continue cu vehemenţă proiectul literaturi româneşti, succedând itinerariul de călătorie factuală prin aceeaşi coloratură rustică a planului ontic.

Din punct de vedere cultural, veacul al XX-lea încă mai resimte infuenţe ale fenomentului de expansiune culturală și literară susţinut de junimişti – care promovau exploatarea sujeturilor autohtone, pe lângă critica vehementă pe care le-o aduce – , ceea ce plasează romanul Ion, încă de la apariţie, pe un teren rodnic.

În subsidiar, societatea vremii intră în dualism. Este vorba despre diferenţierea din punct de vedere cultural și social a cetăţenilor aceleiași ţări: românul fie se îndeletniceşte cu agricultura și trăieşte într-o microsocietate în care rolul său este bine stabilit, fie pătrunde în sfere de influenţă occidentală, de unde inoculează convicţiuni superioare și net diferite faţă de compatrioţii săi. Însă, mai presus de acest aspect, tinerii, formaţi în universităţile efervescente ale Occidentului şi întorşi în ţară, sunt îndemnaţi să cultive întru totul specificitatea locală.

Secundo, cât de veridică este realitatea intrinsecă a romanului Ion?

Ne punem această întrebare din dorinţa de a oglindi realitatea intrinsecă a romanului şi de a evidenţia consonanţele şi disonanţele dintre aceasta și realitatea pur obiectivă a epocii.

Contingenţa romanului cu realitatea este de neevitat datorită faptului că ne este prezentată lumea rurală cu îndeletnicirile ei în jurul căreia se învârte clasa docţilor. Însă, există un aspect al operei care distorsionează realitatea veridică pe care autorul îşi propune să o realizeze. Prins în mrejele analizei psihologice, Rebreanu îşi închide protagonistul într-un cerc vicios. Excesul tipologiei psihopatologice care se revarsă asupra lui Ion face din acesta o personalitate dificilă; lipsa de discernământ lucid, prin care să se conştientizeze trecerea de la normalitate la anomalie psihică, îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte înclinaţiile lui Ion. Obsesia lui trebuie înţeleasă prin analogie la misticism, iar complexitatea caracterologică care se conturează în jurul unicului său ţel – „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil” – perfecţionează viaţa sa în direcţia degradării lui ca fiinţă umană. De altfel, pentru Ion totul era simplu: el era surzit de „glasul pământului”, ceea ce îl scuteşte de explicaţii suplimentare pe autor.

Conform lui G. Călinescu, Istoria literaturii române…: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi ale lui Ion”, fapt care ne solicită atenţia asupra realităţii societăţii, care, pentru a oferi punct de sprijin operei, trebuie să prezinte o degradare generalizată a clasei de agricultori. Pentru ca acest aspect nu este satisfăcut întru totul, în obiectivitate, Ion reprezintă un caz, in extremis, al imagologiei ţăranului, fiindu-i imposibilă transpunerea în real şi degenerarea întregii colectivităţi a satului.

Pe lângă toate acestea, mesajul polivalent al romanului conduce cititorul în sfera de activitate particulară protagonistului, iar proiecţiile realitaţii au misiunea de a transmite stări de spirit generale – fragmentele din cotidian juxtapun cu imanenţa personajului principal.

Tertio, rolul femeii în societate şi etica prezentată în roman cu privire la această problematică.

Din această privinţă, etica pare a fi una suficient de negativă încât să afecteze maniera în care femeia se reflecă în societate. Cu toată impetuozitatea pe care şi-o revendică, romanul nu reuşeşte decât să submineze femeia şi feminitatea. Atât Ana, cât şi Florica au parte de un discurs auctorial lamentabil. Îl putem acuza pe Ion, într-un mod virulent, de ceea ce prinde contur în jurul destinului Anei. Totuşi, secolul al XX-lea îi rezervă femeii un statut care tinde spre emulaţie, statut care nu merită să fie sfidat cu brutalitate şi aversiune de tipologiile semidocte ale romanului Ion.

Haideţi să nu ne aţintim privirea asupra victimizării Anei şi nici pe Ion să nu îl numim călău, dar o contrastantă dezbatere prinde contur în urma prezentării acestei atitudinii asupra femeii. Profesiunea de credinţă a lui Ion denotă lipsa acestuia de respect pentru femeie şi totodată o stigmatizare progresivă a caracterului feminin, etică nedemnă de elogiat într-o asemenea operă a societăţii, ea popagând un stimul negativ în rândul cititorilor.

Aestesis-ul compoziţiei preconizează autenticitate prin forma sa populară, însă metodologia – frame-ul schematic – categoric îşi are originea în spaţiu occidental al literaturii, iar retorica la care recurge Rebreanu defineşte în totalitate societatea pe care o proiectează – un atuu luat drept eşafodaj al creaţiei literare tipice autorului.

Pentru a conchide într-o manieră plenară dezvăluim că: romanul Ion apare pe drumul deja croit al literaturii române; veridicitatea detaliilor tehnice ale romanului Ion schiţează excese, atenţia orientându-se asupra subiectivităţii lui Ion, fapt care contrabalansează romanul obiectiv într-unul cu tentă intrapersonală. Într-adevăr, omul este rezultatul mediului în care trăieşte, dar această regulă se aplică pentru toţi oamenii, nu doar pentru un caz aparte; iar etica pe care o propagă nelinişteşte societatea, căreia îi este stigmatizată frumuseţea.

Valoarea romanului se întregeşte prin completarea formei cu fond autohton, prin încătuşarea acestui curent în literatura română, urmînd modelului cosmopolit de literatură.

Cu deosebita recunoştinţă pe care o purtăm modernităţii, desemnăm romanul Ion operă a literaturii române, operă complexă, care cuprinde cele două planuri: al socialului şi al culturii, însă ne reţinem vădita concluzie de a-l ridica la rang de capodoperă, ignorând cu totul restul literaturii – care a reuşit să ne uimească cu exemple mult mai demne de consemnat.

/

Oltean Bianca, clasa a XI-a D, Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” Sibiu

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de