Diana Adamek – Dulcea poveste a tristului elefant (fragment)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , , ,

Diana Adamek – Dulcea poveste a tristului elefant (fragment)

Publicat în March 13, 2011 , o comentarii

(Acest fragment este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

Desertul

15

Principesa Anna s-a trezit încă din zori, aşa cum a făcut pe vremuri Amanda, dar, după pregătirile şi dichiselile de dimineaţă, nu s-a aşezat ca ea într-un fotoliu, să aştepte. Ca viitoare regină a Spaniei, chiar dacă a patra în şirul soţiilor lui Filip, căci aşa a vrut Domnul, ca cele dinainte să-şi urce sufletul la cer, Anna a înţeles prea bine că trebuie să-şi ascundă nerăbdarea şi să-şi treacă frisonul simţurilor împresurate ca de urzici fierbinţi asupra altor lucruri. Va aduce de aceea mai întâi, după obicei, un salut supus împăratului, va cere apoi o întâlnire ambasadorului Înălţimii sale în Spania, aflat pentru câteva zile cu o misiune la Viena, pentru a-i înmâna două scrisori, aşternute încă de ieri. Una e pentru regele Filip căruia trebuie să-i mulţumească pentru darul de nuntă promis, unul cu totul minunat şi nemaivăzut, un lac de cinci sute de picioare lungime şi optzeci lăţime, pe care vor putea pluti opt galeoane, şi care va fi construit chiar în oraş şi doar într-un an, până la data hotărâtă pentru ceremonie, 12 noiembrie 1570, de renumitul arhitect Giovanni Battista Antonelli, chemat anume cu această însărcinare la Madrid. Cealaltă misivă e pentru fratele ei, Rudolf, căruia vrea să-i mărturisească ceva, o taină a ei, pe care n-o mai poate ţine singură în suflet. Adam Dietrichstein, ambasadorul împăratului şi tutorele prinţului pe pământ spaniol, se închină, mulţumindu-i pentru onoarea de a fi el purtătorul mesajelor şi rugând-o să nu-şi facă griji, toate vor fi înmânate neatinse şi la timp.

Mai sunt multe altele apoi de făcut: să viziteze grădina pe care tatăl ei a hotărât să o mărească şi s-o transforme, încredinţând-o pentru asta priceperii botanistului Clusius, nu are îndoieli că toate vor fi pe măsura faimei acestui artist, dar vrea să vadă cu ochii ei cum vor fi rânduite straturile şi vor şerpui aleile, unde vor ţâşni fântânile, vor cădea cascadele şi se vor arcui podeţele. Un desen e tot ce pot să vă arăt acum, Alteţă, spune, după ce-şi aduce, cu o reverenţă, omagiul, botanistul. Nici nu mă aşteptam la altceva în acest anotimp, dar aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit şi care sunt florile pe care le-ai ales. Şi, încă, aş dori să păstrezi păunii. Se vor plimba liberi, prinţesă, şi vor înmulţi cu penajul lor strălucirea acestei grădini în care vor fi de toate, de la zorele sălbatice la cactuşi, de la lalele şi trandafiri căţărători la glicine şi clematite, voi încerca să fac să se prindă şi azaleea şi câteva tufe de bouganvillea, vor fi apoi gladiole şi begonii, mimoza şi fuchsia, bujori şi cyclamen, crini albi, tigraţi şi roşii, după cum se va schimba căldura soarelui, cireşi pitici şi asparagus şi canna indica, şi ceea ce visez mai presus, între ele, dar pentru asta va fi nevoie de porunca împăratului şi de cineva care să străbată oceanul şi să o aducă tocmai de pe pământurile Noii Spanii, o floare rară, un arbust, poate un copac, eu încă n-am văzut, numai am auzit, pe care băştinaşii o numesc eloxochitl, iar noi am botezat-o, chiar înainte de a o atinge, magnolia. Am aflat că Franscisco Hernandez, medicul regal, a fost deja însărcinat cu asta, dar eu nu cred că am să le apuc pe toate pe care le înşiri, vara viitoare va fi scurtă pentru mine, mă aşteaptă un drum greu şi pentru totdeauna spre Spania. Ştiu, Alteţă, tocmai de aceea mă voi grăbi. Îţi mulţumesc pentru grijă, răspunde Anna, pregătindu-se să-şi ţintească adevărata întrebare, stă puţin doar în cumpănă, fiindcă nerăbdarea e mare, Spune-mi, până unde se va desfăşura noua grădină. Până dincolo de marginile acesteia vechi. Dar acolo (şi vocea ei se stinge înfrântă) se întinde un deşert cu dune de nisip. După atâtea temenele şi vorbe, botanistul amuţeşte, încremeneşte chiar, cu o mână ridicată în aer, apoi, după ce-şi recapătă suflul, o roagă pe Alteţa sa să nu-i ia în nume de rău îndoiala, fiindcă aşa ceva nu e cu putinţă în inima Vienei şi încă la graniţa grădinilor împăratului. Eu doar ţi-am spus. Şi doresc să-ţi corectezi desenul şi să măreşti altfel această grădină, mută toate marginile pe care le vrei, afară de aceea despre care am vorbit. După murmurul dintâi, vocea viitoarei regine e acum clară, răspicată aproape, sigur o poruncă. Am înţeles, se închină botanistul, asta e însă numai o făgăduială, căci nimic nu-i e limpede, el a bătut în lung şi-n lat toată grădina, a măsurat-o şi a văzut unde se termină, iar acolo nu erau dune, ci numai iarbă arsă şi buruieni, şi apoi cum să existe un pustiu de nisip chiar lângă palat?

Dar Anna şi-a strâns fustele, călcând cu grijă printre răsaduri, şi a plecat. Mai are multe de făcut astăzi, de primit o trupă de actori pe care ea i-a chemat pentru a sărbători mâine ziua lui Roro, şi vrea să ştie ce va înfăţişa scena. E povestea unui cavaler care se luptă cu mori de vânt, crezând că sunt uriaşi care îl atacă şi care crede că o cârciumă poate fi un castel, va fi un teatru cu păpuşi, îi explică actorul, Foarte potrivit cu ce se întâmplă şi pe aici, dar ce fel de păpuşi aveţi?, pe mână, sunt mănuşi?, O, nu, alea se numesc bibabo, noi mânuim marionete, pentru coastele deşirate ale cavalerului sunt singurele nimerite, Aş vrea şi o poveste dulce în toate astea, cere prinţesa, Dar chiar aşa va fi, Alteţă, o dragoste fără seamăn pentru o doamnă a nisipurilor fierbinţi, pe care o cheamă Dulcineea. Şi unde se petrec toate astea, luptele şi iubirea?, Se poate, preaînaltă prinţesă?, doar am aflat şi noi unde veţi stăpâni ca regină, în Spania, deci.

Astea fiind lămurite, în parte, desigur, căci întotdeauna cad umbre peste lucruri şi gândurile rămân să-şi urmeze, printre căile precise, şi rătăcirile, principesa se poate întoarce la palat, unde trebuie să vină profesorul de limbă şi gramatică spaniolă, maestrul de dans şi apoi cel de geografie, istorie şi botanică. Dar asta e bine, gâlgâitul silabelor, mişcările graţioase şi numele străine de râuri şi dealuri, îi vor aşeza, poate, simţurile în făgaşul cuvenit unui ceas de amiază, deşi pielea ei fină e iarăşi prinsă într-o arsură şi oriunde s-ar duce poartă cu ea această plasă fierbinte care se tot întinde şi se lăţeşte, ca lacul promis de rege, ca grădina lui Clusius, pe care n-o va vedea. Ce am?, se repede principesa, spre ea de data aceasta şi cu furie. Doar nestăpânire încă, Alteţă, mai încolo vom vedea.

După ce vor trece astea, şi paşii de dans şi declinările, timpii simpli şi cei compuşi, Anna îşi va schimba rochia pentru cina cu împăratul, dar nu-şi va pune juponul cu dantelă şi nici nu se va înveşmânta în mătase, iar gâtul ei va rămâne gol, fără podoabe. Cam simplu apari azi, draga mea, va remarca Maximilian al II-lea, în timp ce va tăia, cu cuţitul său de argint, din copanul de raţă, şi nici friptura asta nu e prea bine prăjită, s-a uscat înainte de a prinde arome, dar Anna răspunde, doar ca să-l apere pe bucătar, că ei îi place amestecul umpluturii de ciuperci cu pielea crocantă şi că, dacă lipsesc ceva, sunt doar stafidele. Crezi?, cedează Înălţimea sa, căci doar vocea fiicei sale favorite îi readuce ca întotdeauna buna dispoziţie şi echilibrul, micul puseu de furie a trecut. Nu va izbucni, deci, şi nu-l va alunga pe bucătar, care, e drept, tot privind pe geam după măsurătorile botanistului, a cam ars carnea, iar Anna, după ceea ce a zis, se străduieşte din greu, dar e silită, să înghită friptura. Nu prea mi-e foame în seara asta, se scuză ea, însă doar după ce împăratul a isprăvit de mâncat, aş dori mai curând să mă plimb, răcoarea serii acesteia îmi va face bine înaintea atâtor zile de soare dogoritor care mă vor aştepta în Spania, mi-a scris despre ele Rudolf. Prea bine, du-te în grădină, e cam haos acum, dar toate se vor rândui curând, sper să te bucuri de multe în vara asta, Binecuvântează-mă, tată, Să te călăuzească şi să te apere Domnul.

După retragerea împăratului, Anna mai întârzie câteva clipe, cere o carafă cu vin şi nu o cupă, ci două, să-i fie pregătite toate şi aduse în cameră. Şi mai vrea un opaiţ şi lumânări, iar camerista şi toţi ceilalţi servitori să se ducă degrabă la culcare.

Paşii sunt fermi, fiindcă nimic nu le poate schimba hotărârea, la cumpăna nopţii va aştepta la capătul grădinii semnul pe care doar ei l-au văzut, lucirile galbene. Pot fi fiare acolo, nu te temi, prinţesă?, Ba da, răspunde cutremurată toată făptura ei, însă eu am am cerut asta şi voi merge până la capăt, chiar dacă de acolo pândesc pantere, tigri sau hiene. Ştie drumul, şi-l aminteşte prea bine, doar că acum n-o mai însoţeşte Rudolf şi va trebui să străbată singură toată grădina răvăşită de lucrările de extindere, dar n-a plouat de mult, pământul nu e umed şi paşii trec uşor, chiar dacă papucii de satin se afundă pe alocuri şi-şi pierd strălucirea. E încă lumină, Anna înaintează după cum o poartă simţurile care-i dezvelesc urmele, aici era pe vremuri o tufă de liliac, îşi aminteşte ea, iar dincoace o colivie în care dormeau, la ora de noapte pe care o traversau atunci, păunii. N-a mai rămas nimic din ele decât acest pământ negru şi uscat, pe care ea calcă cu pantofii uitaţi în picioare de la ora de dans, mâine va trebui să-i arunce, sunt deja prăfuiţi şi roşi de pietriş. Ar trebui să dea şi de scaieţii în care şi-a agăţat rochia de bal, însă şi ei au dispărut, locul s-a schimbat, e năpădit acum doar de buruieni şi iederă târâtoare şi împânzit de fire strălucitoare de păianjeni.. Oare mai există deşertul? Un frison de teamă şi îndoială o face să se oprească şi să privească în jur, s-a rătăcit?, Ba nu, iată copacul cu trunchiul răsucit, unde ea a încetinit şi atunci, fiindcă toate îi păreau mai mult neadevărate şi căuta un sprijin în formele dimprejur, Rudolf vroia însă să-i ispitească cu vin şi să-i ameţească şi mai mult, iar Roro rămânea mereu în urmă, Vrei să te ajut?, a întrebat ea şi i-a întins mâna, iar el a răspuns că-i va ajunge, şi nimic din ceea ce au spus şi au văzut în noaptea aceea n-a fost nălucire, ochii galbeni i-au pândit, nisipul i-a împresurat cu vânt şi furtună şi inima ei şi-a înteţit răsuflarea. Grăbeşte-te şi acum, Roro, şi vino la capătul grădinii, acolo se termină imperiile şi poruncile, afară de una, acolo se sfârşeşte, poate, pământul, acolo se destramă voinţa mea, spre locul acela mă îndrept şi eu, fără să şovăi, chiar dacă mi-e teamă, fiindcă asta e tot ce doresc. Anna mai face câţiva paşi, vorbind astfel cu sine, ca să-şi astâmpere tremurul întregului corp, nu e obişnuit şi îngăduit ceea ce face, ştie asta, dar nimic n-o mai poate opri, nici ţipătul păsărilor de noapte, nici plasele lipicioase de păianjeni care se întind de peste tot. Iar dacă îi va fi şi de altceva frică afară de inima sa, va vorbi cu voce tare. Roro!, strigă ea, ca să încerce efectul, dar clipa aceasta e deja o punte trecută pentru că, dinspre pământurile cu dune, se aude un răspuns, e scurt şi înăbuşit, limpede însă, Da. Sunt aici.

Anna se opreşte năucită şi-şi duce mâna la gât (gestul e acelaşi ca altădată), ca şi când ar strânge-o gulerul ori un colier pe care ar vrea să îl desprindă cât mai e timp şi s-ar putea apăra, dar ea nu poartă în seara asta podoabe şi ceea ce i-a retezat mersul e chiar propria sa răsuflare trimisă din piept cu o năvală asupra căreia nu poate porunci. Îşi va reînnoda paşii abia peste câteva clipe şi va ajunge, aproape sfârşită, la locul pe care ea l-a ales pentru întâlnire, umerii i-au rămas drepţi, de regină, dar ochii ei fumurii s-au întunecat şi sunt acum doar ai unei fete care nu mai vrea să înfrunte nimic, nici noaptea, nici această prea puternică strălucire care îi curmă vederea şi îi încurcă luminile şi, cu ele, lumile, cele adevărate cu cele închipuite. E un băiat aproape necunoscut, cu un trup zvelt aşezat pe picioare scurte şi groase însă, cel care îi vine în întâmpinare şi îi opreşte prăbuşirea. Atât face, o sprijină doar, dar sub ajutorul cuvenit împotriva căderii mai există ceva în gestul lui, o mişcare reţinută, ca un apus, ca rotirea nesfârşită a unui soare negru. Principesa se îndreaptă şi se desprinde, însă nu deschide încă pleoapele, prelungind astfel atingerea, nu mult, doar cât îşi va recăpăta suflul şi puterea de a vorbi, apoi îl va privi. Da, chipul e acelaşi, năpădit de răni, riduri şi cruste, cu nasul umflat sub un ciorchine de negi, urât la vedere şi cu toate astea curat, ca şi când de sub pielea bolnavă ar izbucni o lumină şi ea ar şterge totul, afară de mareea albastră, senină, trimisă de ochii lui. Roro, spune ea, după care tace din nou, aşteptând un cuvânt adevărat dinspre el. Principesă!, răspunde el. Dunele stau nemişcate, noaptea a căzut dintr-o dată, e un arc încordat, întins peste nisip, peste tăcerea lor. Stau unul lângă altul, ea e mai înaltă decât el, are douăzeci şi unu de ani, el numai şaptesprezece, îi despart atâtea, regate şi focuri peste care nu pot călca, în care nu se pot pierde, dar sunt, totuşi, amândoi, în clipa aceasta, la marginea aceluiaşi pustiu. Am adus vin, spune într-un târziu Anna, şi mai am ceva pentru tine, nu e un dar, ci doar un lucru pe care trebuie să ţi-l înapoiez. Dar nu ştie ce să facă mai întâi, să destupe carafa, să desfacă din micuţa boccea cele două pahare sau să dezlege din învelitoarea de mătase ochiul ca de cristal al licornei de zahăr. Te-am văzut când l-ai luat, spune el, şi aş fi vrut atunci să te opresc s-o faci, fiindcă în alcătuirea aceea pe care Rudolf a distrus-o, era ceva mai presus de voinţa mea, am trezit în ea puterea de care se temea unchiul meu, Féliz, Despre ce vorbeşti?, Despre o febră şi o lumină prea puternică. Ca cele care vin din deşertul pe care nimeni decât noi nu l-a văzut?, Ca ele.

O ameţeală sunt şi cuvintele tale şi aceste hotare şi încă n-am băut vinul, răspunde Anna, căutând cupele, dar mâna ei nu spre pahare se îndreaptă, ci, din întâmplare, sau poate nu, din voinţa destinului sau hotărârea greşită a astrelor, spre cea a lui Roro, pe care, după o uşoară şovăială, adevărată sau prefăcută, asta va rămâne pentru totdeauna taina ei, o atinge. Degetele ei tremură, nu se retrag însă, poartă în ele o întrebare amplificată de frisonul întregului trup, iar mâna lui, cu piele aspră, dar caldă, înţelege şi îi răspunde cu aceeaşi tulburare. Nu se privesc, nu vorbesc, mângâierea e aproape o închipuire, atât e de uşoară, pare o şoaptă trimisă dintr-un alt timp şi dintr-un alt deşert, nu clădit din nisip, ci ţesut din ecouri. Lângă ei, desprins de toate, luceşte hipnotic ochiul licornei. Viu şi puternic, nerăbdător şi poruncitor, devorator şi ameninţător.

E prea târziu însă să-l mai îngroape, puterile lui s-au trezit din nou, iar vântul a început să şuiere, stârnind răscoala prafurilor galbene şi, aţintite spre ei, fosforescenţe lacome trimise frenetic peste spinarea dunelor de nisip. Se întâmplă ceva, strigă Roro, strângând mîna prinţesei, dar nu într-o mângîiere acum, ci într-un spasm uscat, repezindu-se apoi şi trăgând-o şi pe ea după el, la adăpostul unui tufiş. Pavăza de ierburi se ridică însă brusc în aer, cu tot cu rădăcini, lăsându-i descoperiţi sub ceea ce nu mai este de acum numai un vârtej de vânt, ci un hohot, o cutremurare a pământului. Şi toate se mişcă, împrejur şi sub ei, dunele se spulberă şi se refac în valuri crestate, ca o armată fantomatică spintecată în pântece şi retezată de capete, care înaintează cu urlet. Nu au unde să fugă, cutremurul din ei s-a transmis întregului pământ, nu mai există de acum hotar între deşert şi grădină, nisipurile trec peste ierburi şi le şterg, plantele zboară prin aer cu rădăcinile descoperite, frunzele şi acele şi spinii se amestecă deasupra ca nişte păsări înnebunite, şi totul vibrează, se zguduie şi cade, E un cutremur, Anna, strigă el, ca să se poată face auzit, şi, ţinând-o strâns de mână, o târăşte după el printre nisipurile dezlănţuite, orbiţi amândoi. Respiră!, îi cere el, ocrotindu-i faţa cu degetele răsfirate, dar ea nu răspunde şi nici nu-şi recapătă cadenţa, gâfâie sacadat, cu icnete, şi în ochii ei s-au aprins pieliţe de roşeaţă, te rog, iubito, geme el, cu spaimă şi neputinţă, cu disperare şi ardoare, dar ea nu aude şi nu mai vede nimic, gata să se înăbuşe sub asaltul înteţit al vântului şi zbuciumul nisipurilor de sub picioare, totul alunecă, iar ei cad, ea mai întâi, apoi el, înfrânţi amândoi de o nouă zguduire a pământului, mai puternică decât toate, trupul lui o caută şi o apucă strâns, acoperind-o cu mâinile, cu pelerina, protejând-o cu răsuflarea lui. Izbucnirile solului sunt acum spasmodice, principesa geme şi închide ochii atunci când băiatul o împinge din nou de o parte, urmând-o printr-o rostogolire care face din trupurile lor unul singur, lângă ei s-a căscat brusc o falie, dar nisipurile învârtejite acoperă repede totul, nu însă şi strălucirea ochiului de cristal al licornei pe care îl înghite chiar atunci, în clipa aceea, pământul.

La fel de neaşteptat precum a izbucnit totul, se aşterne apoi tăcerea. Deşertul se zguduie sub o ultimă răscolire a adâncurilor, după care se întinde, dar în valurile sale de praf sunt acum de toate, frunze, pietre, rădăcini. Ce a fost asta?, Un cutremur, Alteţă, o mare tulburare. Băiatul o ajută să se ridice, după care se îndepărtează. Dar nu ca să caute un drum printre desişurile încâlcite, ci doar ca să dea glas, într-un hohot nestăpânit, primei dureri, săgetătoare şi vii, a trupului său.

Nici grădina, nici pustiul, aşa cum au fost ele până acum, nu mai există.

Fragment din romanul Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de