Graham Swift – ontologie narativă

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Prozatori Britanici

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Graham Swift – ontologie narativă

Publicat în March 06, 2011 , o comentarii

Departe de a fi un scriitor aflat în lumina reflectoarelor, Graham Swift este unul dintre scriitorii postmodernişti britanici atipici, remarcându-se mai degraba prin izolarea faţă de publicul cititor, dar şi prin slaba aderenţă comunicativă cu agenţii domeniului publicistic.

Născut pe 4 mai 1949 în sudul Londrei, la graniţa dintre Sydenham şi Catford, Graham Colin Swift va fi subiectul unui traseu ontologic destul de contorsionat, marcat de mobilităţi minimale (cu mici excepţii, desigur) în ceea ce priveşte spaţiul fizic şi cel educaţional ale existenţei sale. În paralel cu acestea, autorul îşi împleteşte treptat un univers aparte, în interiorul căruia pare că îşi permite să traiească intens, materializând conţinutul sugerat de închiderea sa comportamentală faţă de lumea exterioară. Mai mult, personajele ce întruchipează aceste conţinuturi individualizate („depth of emotions”, cum le numeşte prietenul său, Kazuo Ishiguro) sunt create sub forma unor entităţi extrase din viaţa cotidiană şi reînscrise, umanist, în realitatea / realităţile ficţionale („the dignity and heroism of very ordinary, drab, almost-defeated lives”, în termenii aceluiaşi Ishiguro). Astfel, Swift există într-un spaţiu şi timp dihotomice, aplicând pricipiul sugestiei în realitate şi pe cel al concretizării / actualizării în ficţiune (un joc mai degrabă inversat).

Un prim popas în cadrul vieţii lui Graham se cere a fi făcut la o vârstă fragedă, atunci când familia Swift s-a mutat în Croydon, acest tip de mutare / mişcare minimală devenind gradual un topos transcris în mod variat în toate romanele sale, ţesând o plasă de noduri spaţial-ontologice. De asemenea, parcursul său educaţional relevă o serie de succese, acestea culminând cu obţinerea unei burse, în 1960, la Colegiul Dulwich, colegiu ale cărui cursuri au fost urmate şi de alţi scriitori celebri, printre care PG Wodehouse şi Michael Ondaatje. Dar, spre deosebire de aceştia, Swift nu s-a simţit încurajat de structura rigidă a colegiului, impresia generală fiind una de inhibare şi restricţionare.

Însă în 1967, o nouă bursă îi poartă paşii la Cambdrige, Queen’s College. Deşi, iniţial părea a se încadra în normele vremii (un adevărat hippie), Graham a ales în curând să meargă împotriva curentului, devenind un fel de persoană apocrifă şi uşor anacronică, dar delimitându-şi clar individualismul. Astfel, cu toate că nu era o personalitate printre colegii săi, aceştia i-au intuit profunzimile dincolo de apariţia monotonă. În plus, în timp ce toţi ceilalţi organizau şi participau la demonstraţii împotriva războiului din Vietnam, interesul său principal îl constituia cel de-al doilea război mondial (influenţat fiind atât de tatăl său, pilot decorat în timpul acestui răbzoi, cât şi de urmările acestuia, resimţite de Graham de-a lungul întregii sale copilării). Iar interesul său literar era marcat drept deviant de la canonul existent, axându-se pe Babel şi Kipling.

Tot la Cambridge, Swift a publicat prima sa creaţie literară, povestirea „A Break”, iar în 1970, după ce a absolvit Queen’s College, a mers la Universitatea din York pentru a-şi efectua doctoratul („The Role of the City în 19th-Century English Literature”). De asemenea, perioada aceasta coincide cu dorinţa sa tot mai intensă de a deveni scriitor, motiv pentru care studiile legate de tema de cercetare au mult de suferit. Un alt eveniment important are loc în timpul petrecut la York, anume Graham o întâlneşte pe Candice Rodd, studentă în momentul respectiv, aceasta urmând să îi devină soţie.

Un episod colorat în viaţa sa îl constituie „fuga” în Grecia, abandonându-şi studiile doctorale pentru a preda engleză (pentru un an) în Volos. După această escapadă (antică), se întoarce în Londra pentru a locui, mai întâi, cu părinţii şi apoi cu Candice, slujbele sale variind foarte mult (paznic, muncitor la fermă, profesor). Un singur lucru rămâne stabil, anume activitatea intensă de scriitor, rezultatul fiind numeroase povestiri publicate în diferite jurnale literare.

Anul 1980 marchează debutul lui Graham Swift ca romancier, primul său roman publicat fiind The Sweet Shop Owner, primit bine de critică. Firul narativ este centrat pe Willy Chapman, personajul principal configurat drept narator-focalizator al propriei sale poveşti, şi ia forma unei crux constituite şi reconstituite treptat de-a lungul naraţiunii. Cu toate acestea, apar şi alte voci naratoriale inserate în roman, cea mai pregnantă fiind a lui Dorry, fiica lui Willy. Din punct de vedere temporal, The Sweet Shop Owner pare să fie construit aproape în totalitate din îmbinarea analepselor externe şi interne, acestea câştigându-şi în unele cazuri un grad ridicat de autonomie şi devenind momente narative hipodiegetice sau metadiegetice. Mai mult, fragmentele puternic infuzate de elementul trecutului sunt identificate numeric, creând senzaţia unei dependenţe între principiul cronologic şi de cel al constituirii subiectivităţii (Willy pare că nu poate înţelege piesele puzzle-ului propriei istorii decât aplicând simultan aceste două principii).

Urmează apoi Shuttlecock (1981), iar în 1983 apare Waterland, care prezintă o relaţie naratologică diferită faţă de romanele anterioare, conturând un dublu univers ficţional, cel al prezentului, aparţinînd profesorului de istorie Tom Crick şi cel al trecutului, redat prin povestirea ţinutului Fenlands şi prin povestirile despre personajelor ce-l populează. Cele două lumi devin inseparabile, achiziţionând funcţiile explicative şi comparative ale analepsei metadiegetice. De altfel romanul a fost nominalizat la Booker Prize în acelaşi an, dar nu a câştigat (premiul fiind adjudecat de JM Coetzee).

Out of This World (1988) redă povestea fotografului Harry Beech şi a fiicei sale, Sophie, aceştia fiind despărţiţi nu numai spaţial (Harry locuieşte în Marea Britanie, iar Sophie în Statele Unite al Americii), dar şi cultural şi cronologic. În plus, romanul este construit dual, perspectiva fiind dublu-focalizată, orientată înspre imposibilitatea comunicării. Timpul este din nou măsurat numeric, prin menţionarea secvenţial-grupată a anilor, luând naştere adevărate calupuri fotografice. Ca atare, romanul este o naraţiune narcisistă, auto-reflexivă şi conştientă de sine, punctată constant de tehnici fotografice (filmice), precum stop cadru, descrieri spaţiale (pauze narative),elipse, pauze diegetice, decelerări, accelerări.

Ever After (1991), pe de altă parte, apelează la auto-reflexivitate şi la parodie (intertextuală) ca modalitate de a conecta două instanţe narative. Textul care intră în relaţia intertextuală (ca referent) este Hamlet. Protagonistul romanului, Bill Unwin, un academician ce se îndoieşte de propria valoare profesională, se complace în atribuirea rolurilor din piesa shakespeariană persoanelor care îl înconjoară, rezervându-şi, desigur, rolul principal. Naraţiunea ia forma a ceea ce Brian McHale numeşte „efectul păpuşilor ruseşti” sau al „cutiilor chinezeşti”, schimbarea nivelului ontologic fiind cea vizată, iar ambiguitatea identitară nominală fiind susţinută de precizarea numelui complet al personajului principal numai o singură dată.

Abia cu romanul din 1996, Last Orders, Graham Swift reuşeşte să câştige Booker Prize. Conţinutul narativ e aici construit astfel încât să reunească simultan evenimente disparate, iar actorii-naratori, prin povestirile individuale întreţesute, creează, în ordinea tabulară, o spaţialitate extinsă temporal. Mai mult, prezenţa golurilor informaţionale şi a celor vizuale, precum şi a capitolelor individualizate, a locurilor investite cu trăsăturile temporale ale prezentului deigetic şi, în cele din urmă, paradoxurile de natură paraleptică (capitolul în care Jack Dodds apare în cadrul naraţiunii de parca ar fi încă în viaţă) reprezintă tot atâtea strategii de „spaţiere” a povestirii.

În cele din urmă, The Light of Day (2003) şi Tomorrow (2007) constituie creaţii similare din punct de vedere al perspectivelor narative singulare. Dacă în cazul primului roman, George povesteşte, de-a lungul unei zile, ultimii doi ani din viaţa sa şi a lui Sarah (prin intermediul analepselor externe), romanul din 2007 se axează pe conturarea identităţii narative a Paulei, identitate ce reiese în jocul complex al perspectivelor multiple (din punct de vedere generic) centrate în jurul a numeroase experienţe factuale şi emoţionale.

Cu toate acestea, Graham Swift a fost în centrul a două scandaluri literare, primul înglobând acuzaţia de plagiat (1986), iar cel de-al doilea (2002) iscat de renunţarea la serviciile editurii Picador (cea care îi publicase toate romanele până în momentul respectiv şi cea la care a revenit pentru publicarea celui mai recent roman). Astfel, în 1986 un profesor academician australian, John Frow, l-a acuzat pe Swift că, prin Last Orders, a plagiat romanul lui William Faulkner, As I Lay Dying, copiind nu numai tema, dar şi tehnica schimbării de perspectivă, a reprezentării vorbirii dialectale, a folosirii numelor drept titluri de capitol, a introducerii unui capitol alcătuit dintr-o singură frază, a atribuirii unui capitol persoanei moarte, a organizării numerice a elementelor unui capitol. Fără îndoială însă, relaţia dintre cele două nu este una de plagiat, ci de intertextualitate. În plus, romanul lui Faulkner reprezintă un caz de structurare narativă homodiegetică, poliscopică şi actorială (manifestarea actorilor-naratori se face prin intermediul perspectivelor individualizate asupra aceluiaşi sau aceloraşi evenimente); iar romanul lui Swift combină structurarea amintită mai sus cu cea homodiegetică, monoscopică (pe alocuri) şi asimptomatic auctorială (deşi naratorul şi actorul unor naraţiuni încorporate sunt acceaşi persoană „fizică”, distanţa psihologică ce îi desparte creează impresia a două persoane diferite; de asemenea, există episoade ce sunt relatate doar dintr-un singur punct de vedere). Deşi Graham Swift nu a înţeles motivul pentru care renunţarea sa la Picador a stârnit scandalul din 2002, jurnaliştii şi apropiaţii acestuia susţin faptul că, pe fondul loialităţii sale pentru editura respectivă, decizia autorului a fost un gest şocant pentru publicul literar.

Chiar dacă Swift este conturat drept un scriitor mai degrabă retras, comentariile sale rezumându-se strict la propriile-i creaţii, iar numărul de interviuri acordate fiind limitat, în 2009 a încercat să remedieze acest lucru, publicând Making an Elephant: Writing from Within, o autobiografie dialogată şi narativizată, dar primită negativ de criticii literari. Cu toate acestea, britanicul rămâne o figură izolată ce exploatează cel mai bine viaţa pe tărâmul ficţiunii.

/

Narcisa Braşoveanu

Foto: The Guardian

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de