Lavinia Braniște – Moartea caracatiţei Paul [proză]

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , ,

Lavinia Braniște – Moartea caracatiţei Paul [proză]

Publicat în March 28, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/

Moartea caracatiţei Paul

/

Aveam de tradus articolul ăsta, mă presa timpul, nu mă puteam decide între “costume de cowboy de Haloween pentru câini” şi “costume de cowboy pentru câini de Haloween”. La 1 aveam tren spre Arad, contractasem ceva conferinţă cu belgieni, era primul meu job de interpret şi-mi petrecusem ultimele două zile schimbând bluze şi fuste şi accesorii şi întrebându-mă care e limita inferioară a ţinutei business. Până la urmă l-am sunat pe şeful şi l-am întrebat smerită dacă e mall în Arad. S-a simţit ofensat.

Era o conferinţă pe mediu, în tren am citit o carte despre francezii şi mediul, pentru francezi mediul e natura, dacă nu le dai variante în sondaje sunt dezorientaţi, mediul e ceva frumos şi seren, francezii sunt romantici, mi-am scos în caiet, pe coloane, diverse tipuri de camioane care colectează deşeuri. Îmi luasem cea mai mică valiză din set, era chiar mică, dar îngrozitor de grea, o umplusem cu dicţionare, ce ruşine, sper să nu se ofere şeful să mă ajute cu valiza şi să mă întrebe ca taximetristul, domnişoară, dar ce-aveţi înăuntru, un cadavru? Dicţionarele îmi creau un sentiment de siguranţă.

În gară, l-am aşteptat să vină să mă ia, între timp un nene mai nepieptănat m-a rugat să-i păzesc şi lui sacoşa, desigur, credeam că se duce la pipi, şeful apăruse, era foarte agitat, de ce stăm?, păi i-am promis, nu pot să plec, şi el: ai înnebunit? tre’ să ne culcăm (era trecut de doişpe), mâine e zi plină. Nenea a apărut de după o uşă cu o bere în mână.

Şeful mi-a luat valiza cu un deget şi mi-a aruncat-o în portbagaj, a luat nişte foi de pe scaunul din dreapta-faţă şi le-a aruncat pe bancheta din spate, mai erau şi nişte sticle la picioare, nu contează, a pornit smucit, ne-am aventurat în oraş, a început să-mi prezinte pe stânga şi pe dreapta diverse clădiri, înainte de primărie mi-a zis să-mi pun ochelarii de soare, e luminată agresiv, vaaai, ce simpatic e şeful, e prima dată când lucrăm împreună, am remarcat că n-are verighetă.

După care a urmat un moment mort.

– Ai auzit c-a murit caracatiţa Paul?

– A, da?

Trecuse pe roşu la mai multe semafoare, se băga pe contrasens, oraşul era pustiu, au schimbat ăştia recent, nu le ştiu pe toate. Uite, ăsta e liceul meu.

M-am foit toată noaptea de pe o parte pe alta, patul avea cocoloaşe, frigiderul bâzâia, în capul meu levitau containere şi pubele, am visat c-am pierdut trenul, asta trebuia s-o visez c-o zi înainte, Hristoase Dumnezeule, meseria asta este într-adevăr stresantă. Oare cum vine în română pollueur-payeur?

A doua zi dimineaţă mi-am cunoscut colegii de echipă, şeful ne-a pescuit de la hotel, ne-a oferit croasante dintr-o pungă imensă care semăna cu una de pempărşi, eu n-am luat, mâncasem un platou rece la hotel, plus că-mi era ruşine să mănânc dulciuri în public, aveam să-i mărturisesc lui mai târziu, când eram singuri în maşină, că vin după ani buni de diete care m-au terminat psihic, nu mai mănânc ciocolată decât încuiată în budă. N-a ştiut ce să zică. Am râs, ca să râdă şi el.

– Sunt sigură că habar n-ai cine-i Paul.

– Care Paul?

– Caracatiţa oracol. Era cetăţean de onoare într-un orăşel din Spania. Sărmanul cefalopod…

În prima zi mă menajase, i-am zis că e prima dată când fac asta, s-ar putea să-i şifonez imaginea, a rămas un pic încurcat, i-am zis mai departe că măcar sunt deşteaptă şi ştiu să mă scot, lol. Aveam să descopăr mai târziu că nici măcar.

Deci m-a menajat, m-a ţinut rezervă, am stat mai mult pe lângă cabină şi am tremurat de emoţii de parcă aş fi fost înăuntru. Îi ascultam pe ei în cască, şeful tot spunea Nato în loc de Otan, accent pe o, convingător de franţuzesc, a-do-ra-bil, am rupt o foaie din carneţelul cu arc, am scos pixul, i-am lipit-o pe geamul cabinei drept în faţă: Otan! Mi-a făcut un thumbs up.

În pauza de cafea am stat stingheră pe hol. Mi-am întors ecusonul cu numele spre interior, îmi băgasem şnurul tricolor pe sub gulerul cămăşii. O doamnă mai în vârstă s-a apropiat zâmbind de mine.

– Aţi fost cumva la Nisa în vara asta? Tot ceva cu translaţie?

– N-nu, în vara asta n-am fost în Franţa. Dar am fost cu alte ocazii, m-am grăbit s-adaug.

– Mda, poate vă confund.

S-a uitat la mine din cap până în picioare şi după aia de la picioare la cap, aveam fustă vişinie şi sacou mov, i-am aruncat un zâmbet profesionist, ea mi-a urat succes, a făcut stânga împrejur şi s-a dus spre masa cu prăjiturele.

După prânz au urmat nişte ateliere pe teme de discuţie diferite, eu am picat la unul despre o groapă ecologică din judeţul Constanţa, după model belgian, îi mai zice şi depozit conform, prietenii belgieni (căci aşa erau numiţi în discursurile pe care le primisem cu o seară înainte) veneau periodic pentru schimburi de experienţă, prieteni belgieni din nord şi sud deopotrivă, primarul din Pecica îşi amintise în prezentarea din deschiderea zilei cum au venit ei prima dată cu ajutoare pentru oamenii nevoiaşi, sătenii le-au oferit pită coaptă pe vatră, Dumnezeule, nu ştiam nici pită, nici coaptă, nici vatră, aş fi zis pâine tradiţională, modulaţie prin banalizare, bine că nu eram în cabină.

Uite, asta e o meserie care îţi slăbeşte inima. Oare e de mine. Oare pot să-mi îndes în cap diverse dicţionare. Oare nu mai bine stau eu liniştită la şcoala 52, luni de la 10 la 14, marţi de la 11 la 15, miercuri de la 9 la 14, joi şi vineri să-mi revin şi sâmbătă dimineaţă pot să vorbesc din nou? Chiar dacă dracii urlă şi se bat cu salam şi după aia se toarnă unul pe altul c-au aruncat cu salam, măcar nu sunt ai mei şi nu răspund în faţa prietenilor belgieni dacă nu ştiu ce devine planul urbanistic zonal în franceză. Oare planul de organizare a solurilor?

Chiar înainte să plec mă grăbeam spre un centru de copiere şi listare, pe Magheru în faţă la Mec m-a oprit brutal un tânăr, am o propunere, dacă vreţi un ban în plus, agenţie de casting, şi au am început să râd, dar nu sunt… ştiţi… şi el: nu-mi trebuie neapărat persoane ăăă slabe, eu caut oameni naturali, ştiţi reclama la oul Kinder?, profesoara aţi fi putut fi dumneavoastră. Şi dacă vă apare poza acolo (m-a tras mai spre stradă, mi-a arătat pe o clădire p+6 un meş cu un cap care râdea de la o ureche la alta), primiţi instantaneu o sută de euro! Haideţi cu mine. M-a luat de braţ, m-a dus pe o străduţă, am intrat într-o clădire veche, am urcat la doi, înăuntru o armată de domnişoare aşteptau să-şi facă meseria. M-a luat în primire una, mi-a strâns mâna cu încredere, m-a aşezat pe un scaun în mijlocul camerei şi a început să-mi recite avantajele. Fata nu respira între fraze, mă privea drept în ochi, oare ar trebui s-o privesc şi eu tot în ochi, adică oare tot timpul, mă mai uitam şi-n poală, când a terminat, a zis: credeţi că v-ar interesa?

– Da.

– Înscrierea o să vă coste şase sute de mii.

Drace.

– Şi dacă n-am la mine şase sute de mii?

– N-aveţi nici măcar un acont de trei sute?

– Pot să mă mai gândesc?

Mai ales că pentru fişă trebuia să mă cântărească şi să mă măsoare.

La atelierul cu groapa, ne-am aşezat în cabine, eu într-una, colega de la neerlandeză în cealaltă, moderatorul a deschis sesiunea de discuţii, din neerlandeză în franceză treceam în relais prin română, ce căcănari les amis belges, să nu ştie ei franceză sau să nu-şi aducă ei oameni bilingvi de la mama lor, se bazează pe artificiile noastre, colega lăsa fraze neterminate, eram în urmă rău faţă de original. După vreo oră, într-un moment în care se schimbau vorbitorii, m-am dus în faţă, la microfon, şi am întrebat:

– Doamnelor şi domnilor (în franceză, ah, ce frumos îmi ieşeau nazalele, eram uşor înfundată), există printre dumneavoastră persoane care au nevoie de traducere în limba franceză?

Se uitau încurcaţi la mine, care erau români era clar că-s români, iar belgienii aveau toţi un ten aproape olandez, am mai întrebat o dată, deci nu, m-am întors în cabină, am închis microfonul şi când au reluat discuţiile, am început şi eu să zic în franceză, dar mai încet, doar aşa, pentru exerciţiu.

Seara, la cina de la hotel, doamna în vârstă a venit cu un căţel mic şi alb, îmbrăcat în ceea ce s-ar putea numi o geacă de piele pentru câini, cu un număr mai mică decât i-ar fi trebuit lui. Toată lumea îl mângâia pe cap sau se făcea că-l mângâie, fără să se aplece. Preşedintele Consiliului judeţean (Conseil départemental, suna chiar mai bine decât în original) a salutat-o pe doamnă, a pupat-o pe obraz şi a întrebat:

– Şi dacă îi trebuie la şuşu, are liber la ţuţulică?

Dumnezeule, bine că n-a zis-o la microfon. Tipul era dement. Şi-n discursurile de la prezidiu avea o sintaxă dementă.

Doamna s-a aşezat la masă lângă mine, a legat căţelul de scaun, era plină pe burtă de păr alb de câine, presa de divulgare ştiinţifică tocmai vuia despre două fire de păr ale unui mamifer din Cretacic, fosilizate într-o piatră, probabil că fusese descoperirea vieţii cuiva.

Ne umpluserăm amândouă farfuriile până la refuz. Nu îndrăznea niciuna să înceapă.

– Credeţi că un animal are într-adevăr abilitatea de a face pronosticuri sportive?

– Vă referiţi la Doris?

– Cine e Doris?

– Căţelul meu. Pronosticuri nu ştiu, dar sunt sigură că răspunde când vorbesc cu el. Şi ştie să meargă cu spatele.

– Eu mă gândeam la Paul.

– Cine e Paul?

– Caracatiţa…

Doamna a mestecat nişte cordon bleu, l-a scos din gură şi i l-a dat lui Doris. Şi-a luat paharul de vin şi a ciocnit în paharul meu de apă.

– Ce trebuia să mă care şi pe mine, dragă? Cică să mă întreţin cu alte neveste.

Şi mai târziu, într-un moment în care mă chinuiam să-mi bag în gură o frunză de salată ridicol de mare (în alte ţări aş fi putut să-l dau în judecată pe bucătar pentru aşa ceva):

– Sunteţi căsătorită?

După ce-am înghiţit salata i-am zis că nu.

– E un domn. Serios, faţă de atâţia alţii pe care i-am cunoscut. Dar nu-i mai suport fizicul. Şi mirosul specific. Nu e botezat şi de-aia, eu am râs când mi-a zis bunica, dar e din ce în ce mai rău.

Şeful se uita la mine peste două mese. Am butonat un text: te rog să vii să mă salvezi, s-a ridicat când mesajul era încă în aer (sau mă rog, în spaţiu sau pe unde trec ele, cine mai ştie câţi sateliţi graviteză între o masă şi alta), ca un magician a scos o foaie tipărită din mânecă şi mi-a întins-o sub nas:

– Doamna Paşcalău, aş putea să v-o răpesc? În interes de serviciu… Tre să ne uităm pe asta pentru mâine.

De pe terasă se vedea oraşul, primăria era şi-n seara asta sclipitoare. Mi-a citit bancuri din mobil, după aia m-a întrebat ce mai e pe la şcoală. Încă nu reuşeam să-mi fac curaj să intru în cancelarie, îmi petreceam pauzele pe canapeua din holul de la intrarea profesorilor, cu diverse foi sau caiete sau cărţi. I-am povestit despre o fetiţă de la a 3-a C care stă tot timpul în picioare, îi spun să stea jos, o apăs pe umeri, se aşază şi după aia se ridică iar, mai stă şi-n prima bancă, nu ştiu ce să-i mai fac, i-am schimbat locul, am pus-o la colţ, e foarte important pentru mine ca această fetiţă să stea aşezată pe scaun şi nu să-mi stea mie în cap, el e râs şi a răspuns: da, mi-ai mai zis.

– Ai citit “Doamna cu căţelul”? (el)

– Nu, dar am văzut “The Reader”. (eu)

S-a dus la bucătărie şi a cerut special pentru mine o caserolă cu prăjituri, sunt cele mai bune din Arad, zice, broscuţe cu piure de castane, m-a condus până în faţa uşii, eu am intrat, am încuiat şi m-am scurs pe uşă în jos, mâna dreaptă întinsă cu atenţie, să nu răstorn caserola. Oare a rămas şi el dincolo de uşă măcar un pic.

Menajera îmi aruncase gunoiul, nu pusesem în coş decât un bon de casă şomoiogit şi pentru asta mi-a schimbat şi punga, îmi schimbase şi prosopul de la baie, de ce se spală prosoape dacă eşti curat pe mâini când te ştergi, de ce se infestează râurile cu fosfaţi, ţi-e şi silă să mai cureţi un peşte, găseşti numai prostii în burtă, mâncasem la cină un păstrăv gras, păstrăvul e un vânător, ar trebui să fie suplu, zici că l-au crescut în lighean, m-am dezbrăcat şi am făcut un lucru oribil, m-am mutilat emoţional cum n-o mai făcusem din anii de diete, m-am aşezat goală în faţa oglinzii şi am început să mănânc din prăjituri. Corpul ăsta ar trebui să fie mai prietenos cu mine. În pizda mă-sii, îmi datorează mai mult, la cât mă chinui să-l port după mine prin lume. Of, de ce nu sunt şi eu dintre ăia care slăbesc când sunt stresaţi?

A doua zi am intrat împreună cu şeful în cabină, un coleg înalt de la neerlandeză tot intra şi ieşea de dincolo şi se dădea cu capul de sus mereu, cabinele erau tapetate cu cofraje de ouă (ou, enfin, presque…), prezenţa lui aproape de mine îmi dădea aşa un sentiment de siguranţă, limba franceză stătea încordată la linia de start, vorbitorii îşi pregăteau microfoanele şi căştile, i-am zis că am emoţii, spune-mi ceva în franceză şi el a zis let’s do this.

Am început eu prima, doamna cu căţelul venise să-mi bată în geam, te pup, dragă, sau parcă aşa ceva am reuşit să-i citesc pe buze, moderatorul a prezentat programul dimineţii şi a dat cuvântul unei doamne din Basarabia, raionul nu ştiu care, Doamne ajută să nu vorbească rău. Limba română era curată, dar o mitralia. La un moment dat a scos o bucată de lemn, a zis ce e şi n-am înţeles, nu vedeam până acolo din cabină, a zis de mai multe ori, am început să ne panicăm amândoi, era esenţial, era un obiect simbolic, marca o ruptură, a ridicat bucata de lemn în aer, a descris cu ea un unghi amplu, să vadă toată lumea, ar vrea să le-o ofere prietenilor belgieni, a zis ceva şi de Europa, şeful m-a apucat de braţ să mă liniştească şi atunci mi-am dat seama că pe bucata de lemn era prinsă o bucată de sârmă ghimpată, dintr-un gard desfiinţat, dintr-o barieră trecută, sârma ghimpată marca o victorie, cum dracu era sârmă ghimpată în franceză, semăna cu engleza, cum dracu era sârmă ghimpată în engleză, ce alte limbi mai ştiu, nu, celelalte nu sunt active, am scos ceva pe gură, mă înecam sub apă, îmi intrase apă în urechi, nu mai auzeam decât fluide care vuiesc în corp, îmi ţiuia capul, cred că-mi crescuse brusc tensiunea. Şi pentru ce?

Mai târziu, la masă, tipii din echipa de neerlandeză îl felicitau pe colegul înalt c-a scos sârma ghimpată. Fusese aşa o victorie. Ce căcănari belgienii, să nu-şi aducă ei oamenii lor pentru retur.

M-am simţit prost toată ziua. Am stat la masă şi n-am mâncat. Nu meritam să mănânc.

Lumea începuse să se retragă, doamna cu căţelul a venit să-şi ia rămas-bun, pe mine m-a mângâiat pe cap, unii dintre delegaţi veneau să le mulţumească tipilor de la neerlandeză. Noi am rămas ultimii în restaurant, am schimbat cărţi de vizită şi am glumit că poate ne vedem pe la Bruxelles, mesele rămăseseră pustii şi pe ele doar aranjamentele florale impecabile, colega noastră Patricia s-a dus la şeful de sală şi l-a întrebat ale cui sunt florile.

– Păi le-a plătit Consiliul, nu ştiu ale cui mai sunt acum.

– Putem să le luăm noi?

Tânărul a ridicat din umeri.

– Cred că da.

Patri ne-a făcut semn să înşfăcăm fiecare câte un aranjament, eu am zis că mă duc la cuşetă şi n-are rost, mi-a zis să iau pentru ea şi i-l dau jos, ne-am îngrămădit toţi în lift, vreo doi ţineau florile deasupra capului ca să încăpem, codiţele erau înfipte într-un burete mai dens plin probabil cu substanţă nutritivă, frunzele alungite erau îndoite într-o buclă şi prinse cu capse, de fapt era barbar, de fapt frumuseţea lor aseptică era sinistră, flori trecute prin bursa de la Alsmeer, congelate şi trimise cu avionul, flori pe care nu le puteam identifica şi care nu miroseau a nimic, genele parfumate din scăriţa răsucită fuseseră sacrificate de mult, a thing of beauty is a joy forever pe dracu, de fapt eu eram tristă. Jos şi-au împărţit buchetele, Patri mi-a luat florile din mână şi mi-a mulţumit, se bucura că urma să meargă la o onomastică şi avea flori mişto de dus, fain, a zis şeful, oare mai rămâne vreunul să-i duc şi eu la soacră-mea.

/

Lavinia Branişte

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de