Lumea lui Dmitri. Uite viața @ Dmitri Miticov

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , ,

Lumea lui Dmitri. Uite viața @ Dmitri Miticov

Publicat în March 14, 2011 , o comentarii

Dmitri Miticov – Numele meu e Dmitri, Paralela 45, 2010.

/

„Iar câteodată nu fac altceva decât să ies pe balcon și să privesc în depărtare” (p. 6)

/

Dmitri nu există. Dmitri nu are reședință. Dmitri nu lucrează.

Tot ce crezi tu despre Dmitri nu contează. Lumea lui e doar o casă de sticlă din care te privesc câțiva indivizi fragili, triști, anxioși care nu ajung să-și trăiască niciodată panica până la capăt – într-o narațiune care mizează mai mult pe poezie decât o face poezia uneori, într-un imaginar care acumulează tensiune (sau cel puțin aceasta este senzația până la un anumit punct) pe care o anulează calm, fără explozii sau rupturi. Dmitri Miticov scrie cam tot atâta poezie cât au scris Faulkner sau Aglaja Veteranyi. Ideea unei proze poetice, mai degrabă, cred că va rezista mai bine decât premisa inițială a unor poeme care au fost transformate în proză, într-o scriitură de graniţă care propune, până la urmă, alte subspecii, atât timp cât, mai ales în ultimele decenii, proza nu se opune poeziei sfidând definiţia clasică.

Nu există un spațiu intermediar unde poți sesiza cu exactitate zona în care unul se termină și celălalt începe, există doar un limb intermediar unde viața fiecăruia se amestecă cu a celorlalți, respectiv destinele vocilor fictive/ ficționale se interpătrund. Numele lui ar putea fi Dmitri sau numele tău ar putea fi chiar numele lui, pentru că deși nu știi încă, doar tu ești cel predispus uzării.

Poate e doar un joc în care nu știi exact cine e cel real, care personaj îl construiește pe celălalt, cine pe cine visează, cine are halucinații, dacă Thom Yorke a fost sau nu la Dubăsari și dacă nu cumva chiar și tu ești implicat în ecuația virtuală a acestei cărți – aceea a dezintegrării liniștite a realității. Pentru că te afli în ochiul tornadei (o zonă calmă care durează de obicei foarte puțin), iar în jurul tău destine ficționale (sau nu) sunt distruse pe rând. E o carte care seamană ca structură cu un playlist alcătuit din voci difuze, descrieri poetice și o fragilitate a privirii în care iraționalul funcționează pentru că vocile ajung să te urmărească și să te oblige să empatizezi sau cel puțin să reacționezi la lumea lui Dmitri: „se umfla ceva în mine, ca bucuria. Iară atingerea plăcută a cocoloașelor de vopsea, iată corpul viu care se mișcă și simte” p. 6 – simți?). Cele 39 de mini-capitole îți sugerează atmosfera fără să-ți ofere direcții pe care trebuie să le accepți neapărat, multe lucruri rămân indescifrabile, multe conexiuni lipsesc sau sunt ascunse în sintagme-refren sau în propoziții care revin obsesiv. Ca perspectivă generală se poate vorbi uneori de scanare – diferită de neutralitatea unei voci pentru că există o familiaritate imposibil de înțeles în afara unui context contemporan: muzica din căști, lumina atât de cunoscută a monitorului, pixelii, noua conexiune (sau conectare) propun o altă formă de percepere a lumii. În acest proces al scanării, câteva personaje sunt vizualizate în diferite momente ale istoriei lor: copii, adolescenți, adulți, copiiadulți etc. (vocile lor se suprapun uneori), trecutul este uitat, rescris sau reconstituit din bucăți; mai mult, există viziuni ale unor universuri îndepărtate care nu și-au găsit drumul spre realitate (cum este apariția lui Thom Yorke care este anulată de un poate în ultima pagină a cărții). În acest tip de scriitură totul face sens atunci când renunți să cauți sau să urmărești un fir liniar, o poveste cu un grand finale, cu roluri certe sau traiectorii stabile.

Zâmbetul se transformă dintr-un emoticon (pe care un personaj l-a văzut pe calculator) într-un zâmbet cu o anumită consistență reală – desenat pe mână – într-unul real pe care îl recunoști cu greu pe chipul personajelor. Și pentru că după ce vei citi cartea nu îți vei aminti cu exactitate dacă cineva zâmbește cu adevărat, o vei reciti, așa cum reiei un album muzical care te obsedează sau așa cum pui pe repeat o piesă care te bântuie din motive necunoscute – „La final rămâne doar numele meu e Dmitri, pune asta pe repeat până o să fie okay” (p. 92).

În lumea lui Dmitri (care nu e a ta, pune asta pe repeat până va fi okay) sensibilitatea umană, perceperea realității sau emoțiile ajung să fie alterate: „El știe că monitorul e pentru el cea mai credincioasă vietate și întinde mîinile către lumina monitorului și tot ce simte este dragostea. Iar dragostea îi pîlpâie în față și el setează pe 60 hertzi pentru că astfel pîlpîie mai tare.” (p. 44).

Memoria refuză să coopereze, sunt lucruri pe care Dmitri și le amintește, lucruri pe care nu și le amintește, lucruri pe care nu le cunoaște sau nu le-a aflat, lucruri pe care nu vrea să și le amintească, câteva fotografii lipsesc din folderul de pe calculator în care își păstrează cu grijă trecutul.

/

Peste 24 de ore, Erika și Emma vor rămâne moarte pe covor, în apartament, dar deocamdată Dmitri nu știe nimic. El doar privește departe și i se pare că peste câmp vine o melodie din Radiohead și topește zăpada” (p. 79).

/

Micile dezastre personale nu sunt exploatate, nici nu sunt prezentate într-o viziune în care se mizează pe spectaculos – pur și simplu se întâmplă, așa cum este prezentată fragmentar, prin imagini puternice, demența mamei) – există doar un amestec de emoții, de mici fisuri, de situații, de vise, halucinații și o posibilă conectarea a acestora în lumea lui Dmitri sau în mintea ta ca cititor – variantă care rămâne la alegerea fiecăruia. Lucrurile nu trebuie să fie întotdeauna coerente.

Rupturile nu se produc, deși ca cititor ai întotdeauna impresia că cineva își va asuma până la urmă o reacție tranșantă, definitivă. Chiar dacă totul se întâmplă într-un creier în care tot felul de substanțe chimice interacționează, chiar dacă totul poate fi explicat sau combătut din punct de vedere psihologic, științific, fizic, chimic, teoretic etc., există aceste ecuații ale apropierii sau ale emoției, fie acestea puse într-un personaj cum este Dmitri, care rămân minuni imposibil de explicat și care se așază inexplicabil în mintea sau aproape de inima unui corp (nu oarecare – poate chiar al tău) care va putrezi. Uite viața.

În cele din urmă, e o literatură la care e dificil de rezonat după ce factorul uman a trecut prin toate grilele posibile de interpretare (cu predilecție psihologică, simbolică, tematică) s-a ajuns, într-o anumită măsură, la anularea sentimentului de minunare și la transformarea modului în care umanul supraviețuiește puțin viciat, printre fire, la lumina monitorului. Ceva s-a modificat în lumea lui Dmitri în care totul seamănă cu altceva, în care orice ar putea fi altceva. Dmitri ce se întâmplă cu noi?

This isn’t happening

This isn’t happening

This isn’t happening

/

* Robert Mîndroiu este versiunea înregistrată în lumea reală a lui Dmitri Miticov. Debutează la editura Vinea în 2006 cu volumul Efectul de peliculă (sub numele din documentele oficiale). Reeditează volumul de poeme care poate fi accesat/ lecturat online în 2010 sub numele de Dmitri Miticov. Robert Mîndroiu este activ în domeniul bancar, dacă e să credem informațiile imprimate pe ultima copertă a cărții. Dmitri Miticov este activ la rândul său. Nu știm cu exactitate care dintre cei doi este mai real.

/

Lavinia Rogojină

Lavinia Rogojină

Mai multe articole de